Tehnologia fabricarii mobilei

 TEHNOLOGIA FABRICĂRII MOBILE! Şl TAPIŢERIEI
CLASIFICARE, TERMINOLOGIE ŞI SISTEME CONSTRUCTIVE DE MOBILIER
Clasificarea mobilei. Mobila, conform STAS 4213-81, se clasifică după: stil, funcţionalitate, sistemul constructiv, tipizarea elementelor si pro¬cedeul de fabricaţie. ‘
După stil, mobilierul poate fi: mobilier de epocă (gotic, renaştere), mo¬bilier de forme contemporane, mobilier de epocă modernizat.
_ Din punct de vedere funcţional, mobilierul se grupează în funcţie de destinaţia încăperilor şi destinaţia pieselor de mobilă.
După destinaţia încăperilor, poate fi: mobilier pentru locuinţe, mo¬bilier pentru instituţii social-culturale, mobilier tehnologic, mobilier pentru instituţii comerciale şi mobilier pentru exterior.
După destinaţia pieselor de mobilă, poate fi: mobilă unifuncţională (pentru susţinerea şi depozitarea obiectelor, pentru studiu si lucru, pentru şedere şi repaus, pentru dormit) şi mobilă multifuncţională (combi¬naţii de funcţiuni). ‘
Din punct de vedere constructiv, poate fi: mobilă formată din cutii (mobilă corp) şi care se realizează din panouri pline, panouri celulare sau rame placate şi mobilă formată din cadre care se realizează din cadre de lemn masiv sau cadre din lemn lamelat (mobilă curbată).
_ După tipizarea elementelor se distinge: mobilier cu dimensiuni neti¬pizate, mobilier din elemente tip şi mobilier de corpuri tip.
_ După procedeul de fabricaţie, mobilierul se clasifică în: mobilier rea¬lizat prin procedee mecanice şi mobilier realizat prin procedee termo- mecanice (mobilier curbat şi mulat).
Terminologia părţilor componente ale mobilei. Produsele finite din lemn pot fi formate, conform STAS 4213-81, din următoarele părţi: re¬per simplu şi reper complex, şubansamblu şi ansamblu. ‘
Reperul simplu este partea componentă cea mai simplă, rezultată prin
Sisteme de construcţie a mobilei. Mobila se poate executa în două sisteme de construcţie: din cutii şi din cadre de lemn (schelete).
Sistemul ele construcţie a mobilei din cutii. Cutia este un corp geo¬metric regulat, format din 5 sau 6 panouri ca, de exemplu, dulapul de haine, bufetul etc. Cutia poate fi construită din panouri sau din rame placate. Panourile se confecţionează din panel, PAL, sau din plăci celu¬lare şi se pot furnirui. Canturile panourilor se protejează cu borduri de cherestea (masive), din furnire, din materiale plastice sau din metal.
Panourile pline se pot asamb¬la prin îmbinarea directă sau prin îmbinarea bordurilor, a le- zenelor şi a profilelor.
Un exemplu de mobilier din panouri pline este dulapul (fig.9.1), care se poate executa în construcţie fixă sau demontabi- lă. Principalele panouri ale unui dulap sînt uşile 1, pereţii late¬rali 2, 3 şi interiori 4, panoul spate 5, tavan 6 şi fund 7. Pen¬tru uşi se folosesc plăci din pa¬nel sau din PAL, în grosime de 16 şi 19 mm. Pe marginile pa¬noului se aplică borduri de protecţie. Pereţii laterali, tava¬nul, fundul, spatele alcătuiesc cutia mobilei, care se sprijină pe un cadru 8 cu patru picioa¬re 9. Pereţilor laterali li se aplică borduri pe canturile din faţă şi din spate. Montarea acestor pereţi se face prin asamblare cu cepuri rotunde aplicate şi cu şuruburi demontabile. Panourile din PAL pentru uşi şi pentru pereţi laterali sînt furniruite pe o parte sau pe ambele feţe, în funcţie de condiţiile calitative solicitate de produsul finit. _ _
Panoul de spate se poate executa din placaj sau din PFL şi se fixează cu şuruburi metalice în falţul pereţilor tavanului şi al soclului. Tavanul şi fundul se pot executa din panouri PAL sau din rame placate.
Dulapul cu o astfel de construcţie are pereţii laterali alcătuiţi din rame avînd longeroanele şi traversele de cherestea şi răşinoase placate pe ambele feţe cu PFL melaminat sau emailat. Placa inferioară se exe¬cută sub formă de panou de PAL sau ramă din cherestea placată pe faţa interioară cu placaj de fag sau PFL dur, iar pe faţa superioară cu PFL emailat. Compartimentarea interioară se face prin sertare 10 şi prin po¬liţe 11.
Toate canturile panourilor se protejează cu fâşii din furnir, din HDS sau din PCV.
Asamblarea părţilor componente ale dulapului se face cu cepuri ro¬tunde aplicate, cu şuruburi metalice şi cu şuruburi demontabile.
Sistemul de construcţie din cadre de lemn (schelet). Acest sistem se întrebuinţează la construcţia scaunelor, a fotoliilor, a canapelelor, a meselor etc.

Cadrele se pot executa din cherestea sau din lemn stratificat. Scaunul tîmplăresc foloseşte repere simple şi repere complexe îmbinate ^reele. Reperele componente ale scaunelor sînt: picioarele din faţa şi din spate, legăturile picioarelor, spătarul şi şezutul. . . .. ,
Şezutul scaunelor se poate realiza dm placa] sau poate fi tapiţat. Asamblarea reperelor se face cu diferite materiale de legătură, prin şuruburi metalice pentru lemn sau şuruburi cu piuliţă.Produsele realizate prin stratificare folosesc ca repere obţinute dm
lemSVpon« furnirele tehnice, placajele subţiri, plăcile din aşchii de lemn, hîrtia melaminată m amestec cu pmza, pxa cile din fibră de lemn etc. Din categoria produselor integral stratificat-mulate fac parte scau¬nele. Reperele stratificate-mulate sînt folosite în prezent deoarece rea i zează produse estetice, economice, rezistente şi permit organizarea pro ductiei în flux.
Mobila curbată aparţine mobilei pe schelet, însă reperele componente au forme curbe obţinute prin plastifierea şi prin curbarea lemnului. Materii prime. Proces de fabricaţie şi proces tehnologic. Forma şi dimensiunile” mobilierului din lemn se stabilesc prin standarde şi norme SSSe Pentru mobila corp, în STAS 770-88 se stabilesc condiţiile de execuţie a mobilei, reguli pentru verificarea , livrare si transportul pieselor de mobilier. Materiile prime folosite smt lemnul masiv, panel, placaj, plăci din aşchii de lemn, placi dm fibre de lemn , plăci celulare. ,
Materiile prime care se întrebuinţează la fabricarea mobilei trebuie sa îndeplinească anumite condiţii. Astfel, la lemnul masiv nu sin defecte ca: putregai, mucegai, crăpaturi străpunse sau aite defecte ca reduc rezistenta elementelor respective.
Panelul placajul, furnirul, PAL-ul şi PFL-ul care intră în componenţa produsului’finit nu trebuie să prezinte defecte tehnologice sau de pre lucrare care ar putea afecta rezistenţa acestor materiale.
Umiditatea lemnului masiv, a furnirului şi a plăcilor de llbr® p lemn folosite la fabricarea mobilierului trebuie sa fie de maxim 10%, iar cea a panelului, a placajului şi a plăcilor dm aşchii de lemn ue
Ritmul mediu anual de creştere a producţiei de mobila este de circa 10o/o urmărindu-se reducerea consumului de lemn masiv şi utilizare; înlocuitorilor, fără a „ diminua calitatea mobilei. Lemnul masiv s-am- locuit cu plăci aglomerate din lemn şi produse dm aşchii aglomerate, tur pirul — cu sortimente din folii sintetice (furmrom), iar placajul — cu plăci subţiri din PAL şi cu placaj din aşchii aglomerate etc.
Se dezvoltă cu prioritate producţia de mobilă din plăci şi semifabri cate înnobilate, mobila de artă, mobilierul tapiţat. Se extinde tot mai mult fabricarea mobilei în construcţie demontabilă, în vederea reducem vo¬lumului de depozitare şi de transport, ca şi a ambalajului, acest se va realiza reducerea cheltuielilor de transport, a suprafeţei de depo¬zitare a materialului de ambalare.
Industria de mobilă se va dezvolta prin utilizarea de tehnologii de înaltă eficienţă economică, capabile să realizeze produse competitive pe piaţa internaţională, prin:
— proiectarea unor produse cu performanţe funcţionale, construc¬tive şi estetice superioare, cu un consum de material lemnos şi energetic
redus;
— creşterea gradului de mecanizare şi automatizare a operaţiilor de prelucrare, prin folosirea agregatelor şi a liniilor semiautomate şi au¬tomate;
— dezvoltarea formelor de producţie bazate pe specializare şi coope¬rare;
— aplicarea unor tehnologii-eficiente şi folosirea unor materiale noi,
asigurîndu-se creşterea productivităţii muncii şi a calităţii produselor, prin aplicarea în producţie pe scară tot mai largă a rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Transformarea materiilor prime, semifabricatelor şi materialelor teh-nologice în produse de mobilă se face printr-un şir de operaţii şi procese de prelucrare, care poartă denumirea de proces de fabricaţie. Pro¬cesul de fabricaţie a mobilei este format din mai multe procese tehnologice, fiecare dintre acestea urmărind modificarea dimensiunilor, formei şi calităţii materialelor supuse prelucrării, prin operaţii şi mijloace de prelucrare specifice. în industria mobilei procesul de fabricaţie este organizat pe tipuri de produse de mobilă, urmărindu-se specializarea în producţie. Astfel, principalele procese de fabricaţie sînt organizate pen¬tru: mobilă din corpuri, mobilă din cadre (scaune tîmplăreşti, mobilier curbat), mobilă de bucătărie, mobilă de artă, mobilier în construcţie mixtă (lemn—metal) etc.
Procesul de fabricaţie cuprinde următoarele procese tehnologice (tehnologii de prelucrare): uscarea cherestelei, debitarea lemnului masiv şi a semifabricatelor superioare (plăci PAL, PFL etc.), prelucrarea meca¬nică a acestora, asamblarea, furniruirea pe feţe şi condiţionarea, prelu¬crarea mecanică a panourilor şi furniruirea pe cant, pregătirea pentru finisare, finisarea şi montarea. în astfel de procese de fabricaţie maşinile smt amplasate în flux, prelucrările se execută pe maşini simple, agre¬gate, sau linii de prelucrare mecanică, furniruire şi finisare. Procesul de fabricaţie începe, deci, cu primirea materiilor prime şi semifabricatelor şi se încheie cu expedierea produselor de mobilă.
Succesiunea tehnologiilor de prelucrare formează fluxul tehnologic al materiilor prime şi materialelor. Acesta este determinat de succesiunea operaţiilor, în vederea transformărilor necesare, pentru a se obţine ca¬litatea şi dimensiunile produselor finite.
în figura 9.2 se prezintă schema procesului de fabricaţie într-o fa¬brică de mobilă, cu un program complex de fabricaţie, în care se disting trei fluxuri tehnologice:
—* fluxul tehnologic pentru prelucrarea reperelor din lemn masiv, care începe cu uscarea cherestelei pînă la umiditatea de fabricaţie de 10+2%, urmat de operaţii de prelucrare mecanică (debitare, prelucrare mecanică geometrică, constructivă şi de ornamentare şi şlefuire) şi operaţii de finisare (colorare, lăcuire şi prelucrare peliculă). Reperele prelu¬crate şi finisate sînt depozitate pe loturi de fabricaţie, în vederea mon¬tării în produse;
‘ fluxul tehnologic pentru prelucrarea panourilor, care cuprinde atît prelucrarea semifabricatelor sub formă de plăci din PAL, PFL, placaj, cît şi a ramelor care se formează în fluxul tehnologic, prin asamblarea repe¬relor simple şi complexe;
—- fluxul tehnologic pentru furnire estetice, care cuprinde un număr redus de operaţii în vederea asamblării furnirelor şi pregătirii lor pen¬tru operaţia de furniruire.
Montarea în produse se face în flux continuu, în linii de montare, în care se folosesc: repere din lemn masiv, panouri şi rame rezultate din procesul de fabricaţie, precum şi alte repere şi subansambluri, procurate prin cooperare în producţie (sertare, accesorii şi feronerie, materiale pen¬tru tapiţerie etc.).
Specializarea şi cooperarea în producţie creează condiţii pentru: me¬canizarea şi automatizarea prelucrărilor, creşterea productivităţii muncii, utilizarea economică a resurselor de material lemnos, diversificarea sor¬timentelor de mobilă. într-un proces de fabricaţie modern, secţiile de prelucrări mecanice ale reperelor din lemn masiv lipsesc, acestea procurîndu-se prin coope¬rare de la unităţi de producţie specializate. La fel se procedează şi cu panourile din PAL, PFL, placaj, furnire, componente de sertare etc.
14 — Manualul maistrului din industria lemnului
Se poate organiza astfel o producţie diversificată de mobilă, pentru mobilarea camerelor de zi, camerelor de dormit, tineret etc.
Ca urmare a practicării pe scară largă a cooperării şi specializării în producţie, procesul de fabricaţie la o fabrică de mobilă corp cuprinde următoarele tehnologii (procese tehnologice): calibrarea panourilor la gro¬sime, furniruirea, prelucrarea mecanică a panourilor, pregătirea pentru finisare şi finisarea, asamblarea, recepţia şi ambalarea. Tehnologia de prelucrare se desfăşoară în flux continuu, folosind liniile de prelucrare semiautomate şi automate. Maşinile de relucrare individuală sînt în număr redus şi se folosesc numai pentru operaţiile care nu pot fi exe¬cutate încă în linii de prelucrare (frezare locaşuri, feronerie, unele operaţii de şlefuire şi finisare). Astfel de procese de fabricaţie sînt organi¬zate pentru fabrici de mobilă corp din panouri modulate din PAL, fără elemente din lemn masiv, prelucrările realizîndu-se în următoarele linii de prelucrare:  linia de calibrare la grosime a panourilor din PAL, linia de furniruire, linia de prelucrări mecanice, linia de lăcuire prin pulverizare, linia de lăcuire şi uscare prin turnare, linia de montare în produs.
Depozitarea şi uscarea materiei prime. Materia primă se depozitează în condiţii corespunzătoare pentru a se evita degradarea ei.
Depozitul de cherestea se amenajează după anumite reguli privind forma şi poziţia terenului, direcţia vîntului dominant etc. Cheresteaua se stivuieşte în depozite anume amenajate cu postamente de beton, prevă¬zute cu drumuri de acces, pentru a permite manipularea cherestelei cu ajutorul autostivuitoarelor. Pentru stivuire se folosesc şipci de aceeaşi specie, groase de 18 sau 24 mm, late de 24—60 mm şi lungi cit lăţimea stivei. Operaţia de stivuire se execută manual. Uneori se fac pachete de 2—3 m3 şi, apoi, se aşază în stivă cu ajutorul autostivuitoarelor.
înălţimile de stivuire sînt de 4—5 m. între pachete se aşază, transversal, rigle groase de 10—12 cm pentru aerisire şi pătrunderea furcilor electrostivuitoarelor. *
Stivele de cherestea se acoperă cu panouri din rame şi din carton as¬faltat. Acoperişul stivelor are o pantă de 10% pentru scurgerea apei şi se consolidează împotriva vînturilor.
Pe stive se pun tăbliţe pe care se înscriu o serie de date legate de materialul stivuit, şi anume: data începerii şi a terminării stivei, lungi¬mea, grosimea, lăţimea, clasa de calitate şi volumul materialului stivuit, umiditatea.
Plăcile din aşchii, plăcile din fibre de lemn, panelul, placajul şi furni¬rul se depozitează în magazii corespunzătoare ferite de umezeală şi bine aerisite. Aceste materiale trebuie stivuite pe calităţi şi pe dimensiuni. Plăcile din PAL şi PFL se depozitează pe paleţi, iar furnirul pe rastele sau pe rafturi. ’ ‘
Pentru mobilă, cheresteaua trebuie să aibă o umiditate de 8—10o/0, care se realizează prin uscarea cherestelei.
Uscarea^ cherestelei se face în funcţie de umiditatea iniţială, densita¬tea şi grosimea ei, temperatura, circulaţia şi umiditatea aerului, proce¬deul şi instalaţia de uscare folosită. ‘
Lemnul se poate usca pe două căi: pe cale naturală si pe cale arti¬ficială.
lui, se determină grafic durata în ore, sau în tabele, întocmite pentru fiecare specie lemnoasă în parte.
Croirea materialului lemnos. Croirea reprezintă un grup de operaţii prin care se obţin din materia primă lemnoasă (cherestea sau panouri) elemente ale produselor finite cu o anumită formă geometrică şi anumite dimensiuni.
Dimensiunile pe care trebuie să le aibă reperele în produsul finit se nu¬mesc dimensiuni nete sau nominale. Dimensiunile ce se obţin prin croire se numesc dimensiuni brute şi ele includ şi supradimensiunile necesare prelucrării ulterioare ale elementelor la diferite maşini. O croire judicioasă a materialului lemnos are o mare influenţă asupra calităţii mobilei şi asupra consumului de materiale. De aceea este nevoie ca la croirea mate¬rialului lemnos să se cunoască defectele care pot fi admise şi acelea care trebuie eliminate.
Operaţiile principale de croire sînt retezarea şi spintecarea. în afara acestor operaţii principale, după caz, se mai fac şi operaţii secundare, ca: însemnarea, rindeluirea, decuparea.
— însemnarea este o operaţie ajutătoare care se face desenîndu-se cu cretă pe materialul lemnos care se croieşte, linii drepte pentru locurile de tăiere sau desenîndu-se, după şablon, forma elementului.
— Rindeluirea este operaţia prin care se îndreaptă la maşină o faţă a piesei şi un cant şi prin care pot apărea unele defecte ascunse în masa materialului, astfel ca la însemnare să se poată evita.
— Decuparea este o operaţie folosită numai pentru elementele cu formă curbilinie sau poligonală şi se face tăindu-se după semn cu ferăs- trăul-panglică.
Metode de croire a cherestelei. Procesul de croire a cherestei se poate face după mai multe metode de lucru (tab. 9.1) (succesiunea opera¬ţiilor de croire).
—■ La metoda I, scîndura este mai întîi retezată la dimensiuni cores-punzătoare lungimii reperelor. Bucăţile rezultate sînt spintecate în lun¬gime, pentru a se obţine lăţimea pieselor brute.
Prima retezare este bine să înceapă de la captăul lat al scîndurii. A doua retezare trebuie făcută astfel încît din scîndură să se scoată piese cu dimensiuni cît mai lungi; spre capătul îngust al scîndurii rezultă piese mai scurte, în felul acesta materialul folosindu-se mai bine.
Piesele obţinute prin retezare trec, apoi. la operaţia de spintecare.
— La metoda a Il-a, seîndura se spintecă întîi la un ferăstrău circu¬lar simplu sau multiplu cu avans mecanic, la lăţimea corespunzătoare re¬perelor ce urmează a se obţine, apoi se face secţionarea la lungimile nece¬sare, eliminîndu-se, totodată, defectele. Croirea după această metodă este mai economică şi duce la obţinerea unui randament sporit cu circa 3% faţă de metoda I.
_ — Metoda a IlI-a constă în însemnarea materialului lemnos, retezarea, spintecarea cu însemnare sau invers, spintecare, apoi retezare.
— Metoda a IV-a constă din rindeluirea unei feţe, însemnare, retezare sau rindeluire, însemnare, spintecare şi retezare.
Metoda a IlI-a şi a IV-a sînt mai economice, în sensul că randamentul creşte cu circa 8% faţă de metoda I.
Alegerea celei mai potrivite metode de croire este în funcţie de desti¬naţia produsului, gradul de precizie ce se cere la prelucrarea elementelor» precum şi numărul de defecte (in special noduri şi poziţia defectelor pe suprafaţa lemnului).
Metoda I este folosită la fabricarea mobilei corp, unde sînt repere va¬riate ca dimensiuni.
Metoda a Il-a este folosită la mobila curbată şi la fabricarea binalelor unde sînt mai multe repere cu aceeaşi secţiune.
Metodele a IlI-a şi a IV-a se recomandă în toate fabricile pentru eco-nomisirea masei lemnase.
La operaţie de croire a materialului lemnos se folosesc o serie de ma¬şini care au unelte tăietoare sub formă de discuri cu dinţi sau pînze de ferăsătrău-panglică.
Cel mai folosit ferăstrău circular pendulă de retezat este cel cu ac¬ţionare hidraulică produs la noi în ţară, la care lucrează un muncitor prin¬cipal şi un muncitor ajutor.
Cheresteaua stivuită pe platforme se aduce lingă masa cu role a ferăs- trăului cu ajutorul unui cărucior. Muncitorul ajutor ia piesa de cheres¬tea de pe platformă şi o depune pe masa cu role. Apoi muncitorul princi¬pal fixează piesa la dimensiunea la care urmează a fi retezată, sprijinind-o cu un capăt de opritorul riglei ce indică lungimea; se execută tăierea apă- sînd pe pedală şi ridicînd pînza tăietoare care efectuează această operaţie. Elementul este preluat de cel de-al doilea muncitor ajutor şi depus pe platforma cu piese retezate. La ferăstrăul circular de spintecat lucrează doi muncitori. Pentru decupare se foloseşte ferăstrăul-panglică care este deservit de un singur muncitor. Croirea panourilor. Pentru croirea foilor de PAL şi PFL, placaj sau panel, în panouri, la dimensiunile solicitate pentru produsele de mobilă,, se folosesc scheme de croire. Acestea sînt desene care cuprind formatul foii de PAL, PFL, placaj sau panel la scară redusă, cu dimensiunile la care se primesc în fabrică şi pe care s-au desenat poziţiile fiecărei linii de tăiere pentru a se obţine dimensiunile panourilor care trebuie croite. Pentru obţinerea folosirii la maximum a materiei prime, aceste scheme se aranjează în mai multe combinaţii de croire. De regulă, se stabileşte numărul de garnituri pentru care se croiesc deodată toate panourile şi» în acest scop, se stabileşte numărul de foi de panel, placaj, PAL şi PFL. Apoi, se stabilesc schemele de croire şi numărul de foi care se croiesc după fiecare schemă, pentru a se obţine numărul total de panouri ne-cesare.
Pentru croirea panourilor se folosesc ferăstraie circulare cu două discuri, agregate etc. Prin împingerea lor în cele două discuri tăietoare» se obţine tăierea laterală la dimensiuni corespunzătoare.
Prelucrarea reperelor simple. Reperele simple rezultate după operaţia de croire au forme brute şi, în acelaşi timp, sînt supradimensionate. După croire se execută o serie de operaţii de prelucrare ca: îndreptarea unui cant sau a unei feţe, rindeluirea feţelor, retezarea de precizie, cepuirea» găurirea, frezarea etc.
îndreptarea este prima operaţie a pieselor croite prin care se îndreaptă faţă şi un cant pentru a forma unghiuri drepte. Operaţia se efectuează mecanic, cu maşina de îndreptat şi maşina de rindeluit la grosime.
Maşina de îndreptat este formată dintr-o masă de lucru şi un batiu în care se montează arborele portcuţite la nivelul mesei de lucru, formată din două jumătăţi mobile şi motorul electric care antrenează arborele portcuţite.
Cuţitele care au lungimea cit lăţimea mesei şi sînt în număr de trei sau patru se fixează pe arborele portcuţite de formă circulară, cu clape sau cu pene, ce se aplică pe toată lungimea cuţitelor prin şuruburi. Ope¬raţia se execută prin aşezarea piesei pe prima jumătate a mesei, sprijinită de rigla de ghidaj cu raza de curbură în sus. Piesa este împinsă manual peste arborele portcuţite care se roteşte, trecând pe a doua jumătate de masă. Operaţia se repetă trecîndu-se prin maşină şi un cant, pînă la obţi¬nerea unei suprafeţe plane.
Piesele scurte se prelucrează numai cu dispozitive de împingere. Pie¬sele prelucrate se stivuiesc pe platforme. Rumeguşul rezultat în timpul prelucrării este absorbit de instalaţia de exhaustare aflată sub arborele maşinii.
Maşina este deservită de un singur muncitor. Urmează, apoi, operaţia de rindeluire la grosime pentru obţinerea celeilalte suprafeţe perfect plane şi netede, piesa rezultată avînd aceeaşi grosime pe toată lungimea ei.
Rindeluirea se execută cu ajutorul maşinilor de rindeluit la grosime. La fabricarea mobilei se folosesc maşini de rindeluit la grosime pe o faţă, trei sau patru feţe, precum şi agregate pentru îndreptat şi rindeluit pe patru feţe.
Maşina de rindeluit pe o faţă, realizată în ţara noastră, este asemănă¬toare maşinii de îndreptat, cu deosebirea că arborele portcuţite este mon¬tat deasupra mesei de lucru. Piesele trec pe sub arbore, fiind antrenate de un dispozitiv cu şenile şi presate prin role elastice. Masa maşinii se poate ridica sau coborî, în funcţie de grosimea pieselor şi a stratului ce se rindeluieşte.
• Muncitorii ce deservesc maşinile de rindeluit la grosime trebuie să ţină seama de următoarele recomandări:
— să verifice dacă cuţitele sînt bine strînse;
— să acopere arborele portcuţite cu dispozitiv de protecţie;
— să asigure protecţia cu recul;
— să introducă, pe cît este posibil, piesele cap la cap pentru creşterea productivităţii muncii.
Pe maşină nu se va permite rindeluirea pieselor a căror lungime este mai mică decît distanţa între valţurile de avans superioare şi inferioare.
La prelucrarea pieselor la maşina de grosime pot apărea o serie de defecte, ca cele arătate în tabelul 9.2.
In cazul prelucrării pieselor curbilinii, la început se rindeluieşte o faţă la maşina de îndreptat, apoi se rindeluieşte piesa la maşina de rindeluit la grosime şi, după aceea, se prelucrează canturile curbilinii la o maşină de frezat. In cazul pieselor simple, toate aceste operaţii se execută prin- tr-o singură trecere prin agregatul de îndreptat şi profilat pe patru feţe.
După executarea operaţiilor de rindeluire la grosime, pentru ca piesa să aibă canturile şi feţele perpendiculare între ele, este necesară retezarea pieselor la lungimea stabilită. Retezarea se face la ferăstraie circulare de retezat cu masă fixă sau mobilă. Pentru tăierea capetelor sub un unghi oarecare se folosesc ferăstraie circulare cu ax înclinam!.
Primul capăt al piesei se retează aşezîndu-se piesa pe masă, astfel in¬cit după retezare să rezulte o supradimensiune de 3—5 mm. Al doilea capăt se retează la dimensiunea fixată prin folosirea reazemului montat pe masă la o distanţă egală cu dimensiunea piesei faţă de planul discului tăietor.
Piesele late se retează bucată cu bucată, iar cele înguste se retează mai multe bucăţi deodată, în funcţie de lăţimea acestora.
Reperele dimensionate sînt supuse unor operaţii de cepuire, scobire, frezare, corespunzător destinaţiei.
Cepuirea este operaţia prin care se execută cepul şi se face la maşina de cepuit simplă sau dublă cu avans manual sau mecanic.
La maşina de cepuit simplă se retează piesa la lungime cu un disc de retezat, apoi se face frezarea cepului cu două freze cu ax orizontal, pro¬filarea umerilor cepului cu două freze de profilat şi frezarea scobiturii cu o freză-disc.
Maşina este deservită de un muncitor principal şi un ajutor.
Cepurile şi scobiturile pentru rame se execută la maşinile de cepuit duble cu avans mecanic, care prelucrează simultan ambele capete ale elementului, Această maşină execută cepuirea, spintecarea, fălţuirea, pro¬filarea şi rotunjirea cepului.
Maşinile de cepuit duble, avînd două capete de lucru şi avans meca¬nic, realizează o productivitate sporită.
Toate axele de lucru trebuie prevăzute cu capote de protecţie şi cu hote de absorbţie a rumeguşului rezultat la tăiere.
Burghierea se execută la maşini de burghiat orizontale simple sau multiple. La aceste maşini lucrează un singur muncitor.
Dacă este necesar să se facă un locaş pentru cep se dau mai multe găuri apropiate. Pentru aceasta se dă prima gaură într-o extremă a loca¬şului, apoi muncitorul deplasează masa cu mina stingă, cu ajutorul ma-
netei, pînă la opritor, dlnd a doua gaură în cealaltă extremă. Cu mîna stingă se deplasează, din nou, masa şi se execută o altă gaură alături şi aşa mai departe pînă ce se ajunge la prima gaură. Se Iasă burghiul în piesă şi cu mîna stingă se deplasează, apoi, masa cu piesa în burghiu, în- depărtîndu-se porţiunile dintre găuri. Masa are şi o mişcare pe orizontală stingă—dreapta. ’ ‘
Burghiul trebuie să fie bine centrat în mandrina universalului. Rume¬guşul rezultat în timpul lucrului trebuie îndreptat prin exhaustare.
Scobiturile se execută la maşina de frezat cu lanţ. Se fixează piesa pe masa sprijinită pe rigla de ghidaj, cu ajutorul dispozitivului de strângere (mecanic, hidraulic sau pneumatic). Masa de lucru se ridică sau se co¬boară pe verticală, fixînau-se în funcţie de adîneimea scobiturii. Dispozi¬tivul de frezat cu lanţ se coboară cu ajutorul unei manete şi intră în piesa de lemn eiectuînd scobitura. Masa cu piesa de lemn are şi o mişcare pe orizontală cînd este nevoie să se efectueze scobituri mai late decîţ’lăţimea lanţului. ‘
. 1 Tezarea este operaţia prin care se fac o serie de prelucrări ale cantu- iilor şi ale suprafeţelor drepte sau curbe ale pieselor de lemn. Operaţia se execută la diferite maşini de frezat, în funcţie de prelucrările ce tre¬buie executate. ’
breza rea canturilor drepte şi cu contur se execută la maşina de frezat
verticală. ’ ‘
Muncitorul^ în timpul lucrului, apasă piesa pe cantul care se prelucrează pe rigla de ghidaj şi o împinge spre freză; mişcarea de înaintare a pie¬sei are sens invers faţă de sensul de rotaţie a frezei. ‘
Pregătirea reperelor complexe. Panourile din placaj, PAL, PFL etc. după^ croire sînt pregătite pentru furniruire. Se îndreaptă suprafeţele, se pregătesc foile de furnir la dimensiunile necesare şi se aplică furnirul. La ferăştr aie circulare cu două pînze se face tăierea la format a panourilor.
_ Fiuirea este operaţia de aplicare a furnirului pe o suprafaţă prin intermediul unui liant, în scopul obţinerii de piese, cu suprafeţe, cu as- Pecţ calitativ superior. Furniruirea se execută pe una sau pe ambele feţe ale pieselor, cu unul sau cu două straturi.
Furniruirea constă în: pregătirea suprafeţelor de furniruit, pregătirea furnirelor, aplicarea adezivului şi presarea.
Suprafeţele care se furniruiesc trebuie să fie plane, să aibă grosimea uniformă şi să fie zimţate.
Operaţia de pregătire a suprafeţelor de furniruit se realizează pe cale mecanică şi numai la numite piese se execută manual. Eliminarea deni- velăiilor şi realizarea unei grosimi uniforme se obţin prin îndreptarea panourilor cu ajutorul maşinilor de şlefuit cu cilindri. După obţinerea unei grosimi uniforme panoul se zimţuieşte. Scopul zimţuirii este de a mări suprafaţa de încleiere, în vederea realizării unei lipiri cit mai bune a furnirului pe panou. Operaţia se execută cu maşina de şlefuit cu cilin¬dri sau cu maşina de zimţuit. In cazul folosirii maşinii de şlefuit, hîrtia care se aplică pe cilindrii maşinii are o granulaţie de 80—60. Granulaţia se remarcă prin fineţea desenului şi a valorii estetice, compara î a cu c – realizată din furnire naturale (intarsie).
  TEHNOLOGIA FABRICĂRII MOBILEI CURBATE
Prezentarea produselor. Ca piese de – mobilier curbat, în fabricile din ţara noastră se execută: scaune, fotolii, măsuţe, cuiere etc. Producţia cea mai mare este însă cea de scaune. Mobila curbată se poate executa în întregime din piese curbate , sau cu elemente parţial curbate şi parţial din piese prelucrate prin procedee tîmplăreşti. Materii prime. Materia primă folosită pentru fabricarea mobilei curbate o constituie, în principal, lemnul masiv, mai ales speciile care au capacitate de curbare, cum sînt: fagul, frasinul, ulmul, stejarul, mestea¬cănul, castanul comestibil, mansonia. Dintre speciile arătate, în ţara noas¬tră se foloseşte fagul, care asigură o bază de materie primă de calitate şi în cantităţi suficiente.  sortimente, se folosesc: cherestea, semifabricate (rigle şi leţuri), lemnul stratificat dm placaj, furnire şi lamele de lemn masiv.
_ Semifabricatele se execută din cherestea de fag şi sînt livrate, fabri- cJui de mobilă curbată, în stare neaburită, pe garnituri de acelaşi tip de produs: picioare faţă, picioare spate, arcuri, spătare etc. Cheresteaua de fag neaburită se foloseşte pentru executarea elementelor masive: picioare, rame, legături, spătare. ’
Lemnul masiv pentru curbare trebuie să fie cu fibrele paralele, fără noduri, putregai, fibre răsucite. Defecte ca inimă roşie, coloraţii se admit dacă nu influenţează defavorabil aspectul şi rezistenţa produsului.
Debitarea. Ca şi în cazul general al debitării, cheresteaua se poate prelucra prin spintecare-retezare sau retezare-spintecare.
Pentru curbare fără defecte, piesele se vor debita cu fibrele cit mai paralele cu cantul longitudinal al piesei, spintecarea făcîndu-se ţinînd seama de direcţia fibrelor. Spintecarea (fig. 9.16) se face astfel: se elimină mai întîi una din marginile scîndurii, după care se fac spintecări paralele pînă la zona cen¬trală, în ordinea 1, 2, 3, după care scîndura se întoarce pe cealaltă faţă şi se continuă cu tăierea tot de la margine, urmărind obţinerea canturilor paralele cu inelele anuale (poz. 4, 5, 6). Zona 7, care rămîne la mijloc, se elimină sau se foloseşte pentru piese mărunte. Pentru spintecare se pot folosi ferăstrăul circular simplu (spintecare prin mai multe treceri) sau ferăstraie circulare multiple (spintecare la o singură treceretezare şi secţionare se foloseşte ferăstrăul circular de retezat cu pînză înclinată. In figura 9.17 este arătată schema de organizare a locului de muncă la debitarea cherestelei după metoda spintecare-retezare. Scîndurile sînt introduse sub dispozitivul de avans al ferăstrăului circular de spintecat 2.
sînt readuse pe transportorul 3 şi se mai spintecă o dată. După spintecare riglele sînt transportate cu trans¬portorul cu bandă 4 al ferăstrăului circular de retezat 6, prin intermediu] unui plan înclinat 5. Retezarea la lungime se face concomitent cu eliminarea defectelor. Marginile cad pe trapa 7, iar piesele gata spintecate şi retezate sînt aşezate în stiva 8.
La debitarea cherestelei se poate aplica şi tehnologia de debitare prin retezare urmată de spintecare. In acest caz prima operaţie este retezarea care se face la ferăstrăul circular pendulă, urmată de spintecare la fe¬răstrăul circular
Prin ambele procedee de debitare se va urmări eliminarea defectelor şi o folosire raţională a cherestelei.
Prelucrarea mecanică a elementelor. Leţurile cu secţiune rotundă se prelucrează din leţuri cu secţiune pătrată, prin operaţii de strunjire sau frezare.
Leţurile cu secţiune circulară sînt necesare pentru următoarele elemente’: picioarele din faţă şi din spate, legăturile picioarelor, arcurile spă¬tarului la scaune, ca şi pentru alte piese de mobilă, ca: taburete, cuiere lavoare. Prelucrarea leţurilor poate fi cilindrică, tronconică sau profilată. Prelucrările se fac cu maşini de frezat beţe rotunde, maşini de frezat picioare de scaune şi strunguri.
Dintre acestea, maşina de frezat picioare de scaune este cea mai folo¬sită pentru frezarea picioarelor din faţă şi din spate la scaune, taburete, lavoare etc. Maşina de frezat picioare de scaune, tip MFPS, frezează leţurile cu secţiunea pătrată, dîndu-le forma conică, caracteristică mobi¬lei curbate. La maşină se pot prelucra secţiuni brute de 25×25 mm, pînă la 45X45 mm.
Principiile curbării. Pe lingă alte proprietăţi, lemnul o are şi pe aceea de a-şi schimba forma sub acţiunea unor forţe exterioare, mai ales in anumite condiţii de temperatură şi umiditate. Deformaţia lemnului poate să fie elastică, adică să aibă loc numai atît timp cit acţionează for¬ţele care o produc sau poate să fie permanentă, adică să rămînă şi după îndepărtarea forţelor care au produs-o.
Curbarea are loc printr-o deformaţie permanentă a lemnului, a cărui capacitate de deformare a fost sporită prin creşterea umidităţii şi temperaturii. In cazul curbării elementelor de mobilier, momentul încovoietor este perpendicular pe direcţia fibrelor, procedeu de curbare numit cui’hare transversală (fig. 9.18). Prin acest mod de curbare se pot obţine piese cu
mărimi diferite ale razelor de curbură R, fiind de altfel cel mai răspân¬dit procedeu de curbare a lemnului. Pentru încovoierea unei piese, for¬ţele de încovoiere F acţionează perpendicular pe fibre, dînd naştere la eforturi de întindere a fibrelor în partea exterioară a curburii b şi la eforturi de comprimare a fibrelor în partea interioară a, iar în planul
care desparte cele două zone se nasc eforturi de forfecare. Acest plan se numeşte axă sau linie neutră. _
La lemn deformatia maximă posibilă a fibrelor comprimate a este de circa 1.5 .. . 1,7 ori mai mare decît deformaţia fibrelor extreme întinse. La curbare se urmăreşte reducerea zonei tensionate b, prin deplasarea aîei neutre 3 spre exterior, folosind benzi de metal care preiau eforturile de întindere. două ori.
Creşterea plasticităţii lemnului prin tratare termică nu este msa uni¬formă la toate speciile lemnoase care se pot curba. In funcţie de valorile maxime ale deformaţiei la compresiune şi întindere paralel cu fibrele lemnului tratat termic, se determină şi limita capacităţii de curbare. Cunoaşterea capacităţii de curbare a diferitelor specii are o deosebita importanţă practică şi aceasta are valorile: la fag — m \ la stejar îmbunătăţirea capacităţii de curbare se realizează^ prin plastifiere şi folosirea şinei metalice aplicate pe suprafaţa convexa a piesei_ curbate. Prin folosirea şinelor din metal la curbarea lemnului tratat termic-japor tul h/R se poate îmbunătăţi pînă la valoarea 1, adica h—R, m cazul iemnului de fag. _ „
Plastifierea. în vederea curbării se urmăreşte schimbarea temporara a însuşirilor fizico-mecanice, care constau în reducerea însuşirilor elas¬tice ale lemnului, în favoarea celor plastice, procedeu cunoscut sub denu
mirea de plastifiere.
Prin plastifiere creşte capacitatea de deformare a lemnului, ceea ce permite curbarea cu eforturi reduse şi cu un procent redus de rebuturi. Plastifierea lemnului se explică prin plastifierea ligmnei, reducerea or ţelor de coeziune intermoleculară, permiţînd o lunecare a fibrelor in prezenta temperaturii. .
Plastifierea lemnului se poate realiza prin tratament higrotermic sub acţiunea umidităţii şi căldurii, tratament cunoscut şi sub denumirea de aburire şi încălzire prin curenţi de înaltă frecvenţa (CIFj.
în industria mobilei este folosit pe scară largă procedeul de tratare higrotermică în celule de aburire.
Principalii parametri ai regimului de tratare termică sînt temperatura şi presiunea aburului. La temperatura de IKK .. 115 C plastifierea lemnului decurge în condiţii optime, adică se realizează o încălzire rapidă în secţiunea piesei. Presiunea aburului se consideră optimă la valori de (0,2 0,35) -IO5 Pa. La presiuni mai reduse, lemnul nu se plastifiază corespunzător, durata de tratare creşte, iar la presiuni mai mari de 0,35-IO3 Pa, apar defecte după curbare şi uscare (crăpături şi fisuri la piesele uscate).
Piesele supuse tratamentului termic vor fi pregătite prin: sortarea pieselor şi eliminarea celor cu defecte (fibră înclinată, răsucită, noduri, crăpături şi fisuri, piese sufocate de atacul de ciuperci); umiditatea piesei va fi de circa 30°/o; dacă piesele au o umiditate mai scăzută, se va face umezirea lor prin imersie în băi cu apă sau prin stropire în celula de aburire; sortarea pieselor pe dimensiuni şi formă; piesele cu secţiunea circulară se plastifiază în timp mai scurt şi mai uniform decît piesele cu secţiune pătrată.
Calitatea plastifierii este determinată în mare măsură de durata de tratare termică. Durata de tratare este dependentă de factori, ca: forma şi mărimea secţiunii pieselor, umiditatea lor, temperatura şi presiunea aburului.
Curbarea. Prin curbare, lemnul plastifiat se poate deforma şi lua forma dorită. Curbarea se poate face manual, cu dispozitive, sau mecanic, folosind maşini de curbat. Indiferent de procedeul de curbare, deformarea piesei plastifiate se face pe şabloane. Şabloanele se pot executa din metal (fontă sau aluminiu) sau din lemn.
Pentru o bună curbare se cer respectate următoarele condiţii: fibrele piesei curbate vor fi paralele cu direcţia solicitărilor la tracţiune, altfel pot să apară defecte (rupturi); banda de oţel se va aşeza pe întreaga su¬prafaţă, cu un contact intim şi continuu; şabloanele vor fi zimţuite pen¬tru a se evita ruperile; înainte de curbare piesele vor fi rindeluite pe toată lungimea, pentru a asigura un contact intim cu banda de metal; tăierea uşor oblică a capetelor elementelor de curbat pentru a evita creş¬terea exagerată a efortului de compresiune; piesele la curbare se vor com¬prima la capete prin dispozitive de strîngere cu şurub, pentru a elimina defecte, ca: crăpături, alunecări de fibre, rupturi. _ _ _ _ _
Pentru curbare se folosesc maşini de curbat specializate şi dispozitive de curbare pe repere, cum sînt: maşini de curbat rame pentru şezut de scaune sau fotolii, maşini de curbat spătare, maşini pentru curbat legă¬turi etc. Pe aceeaşi maşină se pot monta diferite dispozitive ;de curbare, corespunzătoare formei şi razelor de curbură ale pieselor.
Din cauza nerespectării condiţiilor de curbare a elementelor din lemn masiv şi datorită unor defecte interne nevizibile ale lemnului, în timpul curbării pot să apară unele defecte cum sînt cele prezentate în tabe¬lul 9.5. ‘
Uscarea pieselor curbate. Piesele curbate, împreună cu şabloanele pe care sînt fixate, se introduc în uscătorii. Uscarea se face pentru scăderea umidităţii de la 30«/0 la l2o/„, în camere sau tunete de uscare. Odată cu scăderea umidităţii, piesele capătă rigiditatea şi stabilitatea formei.
Uscarea în camere se face prin depozitarea pieselor în containere,pe platforme sau pe vagonete. Uscarea în camere este specifică fabricilor cu producţie mică. Pentru fiecare reper se întocmesc diagrame ele uscare, în care sînt trasate variaţii ale temperaturii, care creşte treptat în prima fază, pînă la temperatura de regim, după care se menţine constantă (faza a Il-a) şi scade treptat în faza a IlI-a, pînă la 40 … 50°C. Pentru uscarea ramelor beton de scaune, în prima treaptă temperatura creşte pînă la 95°C, în timp de 10 ore, după care se menţine constantă pînă la 20 ore şi scade în treapta a IlI-a pînă la 50°C, durata totală de uscare fiind de 24 ore.
O soluţie mai modernă o reprezintă uscarea în tunele de uscare, unde se asigură un flux continuu de la curbare la uscare şi climatizare. Atît în camere, cît şi în tunele, uscarea se face cri aer cald, prin încăl¬zire cu baterii din ţevi cu aripioare, care ridică temperatura aerului pînă la 80 … 105°C. Reglarea parametrilor regimului de uscare se face atît prin reglarea debitului caloric, cît şi prin variaţia admisiei aerului proaspăt.
După uscare, piesele sînt scoase din şabloane şi depozitate pentru echilibrarea tensiunilor interne şi stabilizarea curbării. Durata perioadei de climatizare variază între 6 şi 10 zile şi se face în încăperi cu umiditate de minimum 60% Şi temperatura de 25°C, piesele fund stivuite si depo zitate în containere sau în stelaje. încleierea ramelor. Reperul cel mai reprezentativ care necesita ope¬raţii de încleiere este rama scaunului. Rama, după construcţie, poate f închisă (circulară, ovală) sau deschisă în formă de potcoava, cu curbura ele 180°. Pentru încleiere se face o atentă pregătire a suprafeţelor ce fi încleiate.
Operaţiile de pregătire pentru încleiere conştau in următoarele _ Dentru centura (rama) cu contur închis se formează suprafaţa de încleiere, prin tăiere plană la ferăstrăul-panglica. Taierea se face liber, fără şablon, fiind determinată calitativ de mdemmarea munjtonilm. L gimea de încleiere trebuie să fie cit mai mare, pentru a asigura o rezis
Cdt Rideierea ramelor rotunde şi ovale se realizează manual, mecanic sau în CIF Pentru încleierea manuală şi mecanică se folosesc şuruburi de trîneere şabloane din fontă dimensionate la cotele prescrise ale ramei. Bupif T ‘ s-a aplicat pelicula de adeziv pe suprafeţele de îmbinare, rama se fixează pe şablonul din fontă, forţînd, astfel, corectarea formeii şj asi lurSea unui plan corect de încleiere. Cînd forma ramei este fixata pe şablon suprafaţa de încleiere se presează prm stnngere cu doua sau tr
dispozitive^ de strîngere cu şurub. Piesele se mentm sub  2d h) pînă la priza completă a adezivului. Ca adeziv se folosesc clern colagenice si clei urelit tip R, care dau cele mai bune rezultate.
Pentru încleierea în CIF se foloseşte presa CIF de încleiat rame.
Se presează concomitent patru rame aşezate în compartimente m i- viduale pe masa maşinii. Durata de presare este de 60 .. . 100 s.
Pentru încleierea placajului pe ramă se utilizează presa cu acţionare hidraulică, pneumatică sau prese acţionate manual. , , _
Defecte de încleiere. Cauzele încleierilor cu defecte se pot datora: nerespectării duratelor de priză prescrise (durata prea scurta, Pres™^ scăzută suprafeţele nu au fost în contact, sau insuficient presat.), ! satirii necorespunzătoare a suprafeţelor îmbinate (suprafeţe neparalel cu defecte de prelucrare sau cu praf); umidităţi prea mari a (mai mare de 12%); presiunea în dispozitivul de presare prea scăzută, Prelucrarea mecanică a elementelor din lemn. Organizarea prelucram mecanice se face pe linii de fabricaţie: pentru rame de şezut, pentru pi- SoirTegăturT de picioare, arcuri, spătare etc. Ca maşini specializate se folosesc- maşini de frezat-copiat pentru interiorul şi exteriorul ramei, maşini de tăSt bacuri, maşini de frezat legături, de găurit de diverse “pur? de şlefuit etc. în unele cazuri operaţiile de prelucrare mecanica sînt intercalate cu operaţii de încleiere şi uscare. Spre a Jgg
cesiunea operaţiilor de prelucrare mecanica, in tabelul 9.6 se Pr^zl operaţiile şi utilajele folosite pentru prelucrarea rameloi dm lemn masiv. Şlefuirea. Şlefuirea reperelor pentru mobila curbată se face folosind atît ’ maşinile de şlefuit de uz- general, cit şi unele maşini specializate, adaptate formei reperelor curbate. Şlefuirea se face în mai multe trepte de prelucrare, urmărind elimi¬narea succesivă a urmelor (neregularităţilor rezultate prin prelucrările anterioare). Se disting trei faze: şlefuirea grosieră, folosind abrazivi cu granula- ţie 60; şlefuirea medie, folosind abrazivi cu granulaţie 80 sau 100; şle¬fuirea de finisare, folosind abrazivi cu granulaţie fină, 120
După şlefuirea medie, suprafeţele se umezesc cu apă, pentru ridicarea scamelor. După uscare se face ultima şlefuire.
Sculele abrazive sînt pe suport de hîrtie şi din pînză, avînd în vedere forma (cilindrică, conică) a pieselor curbate.
Se folosesc următoarele maşini de şlefuit: cu disc, pentru şlefuirea ramelor la exterior şi interior; cu bandă orizontală, pentru şlefuirea su¬prafeţelor plane, precum şi a celor curbate; cu cilindru vertical, pentru spătare şi legături; cu bandă de avans, care execută şlefuirea cu o bandă îngustă, avansul pieselor fiind mecanizat. ^
Unele operaţii de şlefuire se execută şi manual, cum sînt: şlefuirea falţului la rama şezut, şlefuirea capetelor la arcuri şi legături etc.
Colorarea (baiţuirea). în cazul mobilei curbate, colorarea se execută în două operaţii: prebaiţuirea în baiţ cu bicromat de potasiu şi baiţuirea pentru fixarea culorii.
Ca procedee de baiţuire se folosesc: aplicarea manuală prin pensulare sau tamponare, aplicarea prin imersie, pulverizare.
Colorarea manuală se aplică numai pentru piese cu suprafeţele de încleiere care nu se pot umezi sau piese la care baiţuirea se face numai pe o singură faţă (ramă cu şezut încleiat). Colorarea prin imersie este procedeul cel mai utilizat, aplicîndu-se pentru majoritatea reperelor. Piesele sînt introduse în containere^ din plasă de sîrmă care sînt cufundate în băile de prebaiţuire şi apoi ridicate deasupra unei mese unde containerul se goleşte. Piesele sînt aşezate în. continuare pe un transportor din plasă de sîrmă şi introduse intr-un tunel de uscare cu aer cald, la temperatura de 50 . .. 60°C, unde uscarea are loc în 1,5 … 2 h. După uscare piesele sînt controlate, reparate  fisurile şi crăpăturile apărute după baiţuire şi uscare, prin încleiere, chituire şi şlefuire, operaţii care se execută manual. Operaţia de baiţuire se repetă, piesele fiind imersate în cea de-a doua baie de baiţ.
Asamblarea în produs. După prelucrarea mecanică a reperelor şi şlefuire, se execută operaţiile de asamblare a elementelor componenţe în produs, samblarea elementelor în produs se poate face cu piese hăi¬tuite şi grunduite, în cazul finisării pe repere sau a pieselor baiţuite, în cazul finisării scaunului asamblat. Tehnologia de asamblare în mobila curbată cuprinde operaţiile de: presare, comprimare,_ încleiere, fixarea accesoriilor metalice (şuruburi pentru lemn, şuruburi mecanice, mtuii
etc.).Pentru asamblare sînt organizate locuri de muncă specializate pentru executarea unei operaţii sau a unui grup de operaţii, fiecare loc de muncă fiind prevăzut cu dispozitive de fixare, presare, ca şi mijloace de prelu¬crare (tabelul 9.7). Pentru fixarea accesoriilor de asamblare se execută
operaţii de găurire şi înşurubare, cu unelte portative cum^sînt: şurubel¬niţe, maşini de găurit. Cele mai utilizate maşini portative sînţ cele pneu¬matice, care sînt uşoare, simplu de mânuit şi asigură condiţii superioare de protecţie a muncii.
Organizarea activităţii de asamblare se poate xace plin. dispozitive individuale de asamblare, specializate pentru executarea _unei operaţii sau a unui număr redus de operaţii; asamblarea în banctă, care repre¬zintă o formă superioară de organizare a muncii şi cu o productivitate superioară fată de asamblarea cu dispozitive individuale, asigurînd o pro¬ductivitate sporită cu 20 . . . 30%; asamblarea pe mese carusel, în care se concentrează, pe un spaţiu redus, un număr mare de operaţii; mişcarea intermitentă a mesei aduce în faţa muncitorului, în mod succesiv, repe¬rele de asamblare, fiecare muncitor deserveşte unul sau două locuri de muncă, executînd una sau două operaţii de asamblare la două mese suc¬cesive ale caruselului.
Pe fiecare masă se execută o operaţie de montare, masa rotindu-se ritmic cu o cursă egală cu distanţa între două mese de 1 100 mm. înăl¬ţimea de lucru a mesei este de 860 mm, asigurînd condiţii ergonomice de montare. Timpul de lucru pentru o operaţie de montaj este de 22 s (rit¬mul benzii), ceea ce asigură o productivitate fizică de 160 scaune mon¬tate pe oră.
Finisarea. Mobila curbată se finisează, în cea mai mare parte, trans¬parent, cu luciu oglindă, cu semiluciu sau mat. La comenzi speciale se aplică şi finisajul opac.
După materialele folosite, finisarea se poate face: cu şerlac, procedeu care se aplică tot mai puţin la produsele de serie; cu nitrolac, prin pulve¬rizare sau imersie; cu lacuri poliesterice, prin turnare la maşini speciale, cu lacuri earbamidice şi poliuretanice. Mobila curbată se finisează in repere si în produse montate. Finisarea în repere se aplică pentru pro¬ducţie de mică serie, ca si pentru produse cu structuri complexe, care nu se pot finisa în produs. La finisarea în repere, aplicarea lacului se face prin imersie. Piesele sînt fixate pe dispozitive şi introduse m oaia de lac. După scoaterea din baie, dispozitivul cu piesele _ lăcuite se in-troduce în camere sau tunele de uscare. După uscare piesele sînt şle¬fuite cu granulaţie 220 (prima şlefuire), 280 sau 320 (a doua şlefuire) şi 360 sau 400 (a treia şlefuire). Se execută o şlefuire umedă, în petrol. După şlefuire şi uscare, piesele se lustruiesc prin egalizare, prin două sau trei treceri, sau se lustruiesc cu pastă cu granulaţie 5 000, 10 000 şi 17 000 la maşini de lustruit cu valţuri din molton. După lustruire piesele sînt transportate în sectorul de montare.
Finisarea în produs reprezintă tehnologia modernă a finisării mooilei curbate.
Pentru finisarea scaunelor curbate au fost concepute linii mecani¬zate de finisare, aplicarea lacului făcîndu-se prin pulverizare. Finisarea prin pulverizare cu aer comprimat se face în cabine speciale, legate intre ele cu tunelele de uscare (fig. 9.20). Scaunele montate în ^sectorul de montaj sînt depozitate în stocul I, de unde sînt agăţate cîte unul de transportorul suspendat 5, fiind folosit un dispozitiv de ghidare care permite rotirea scaunului în timpul pulverizării sau şlefuirii în cabinele de pulverizare 1 şi de şlefuire 3. Transportorul cu lanţ introduce scaunul mai întîi în cabina de pulverizare 1, unde se aplică un prim strat sub¬ţire de nitrolac încălzit sau lac rece. Scaunul este introdus apoi în tu¬nelul de uscare 2, prevăzut cu zone de zvîntare la 20 … 30°C, uscare la 45 . . . 50°C şi răcirea la 20 . . . 30°C. Urmează o uşoară şlefuire în cabina 3, după care se aplică cel de-al doilea strat de nitrolac în cabina 1, apoi se usucă lacul în tunelul de uscare 2. Scaunul se şlefuieşte în ca¬bina 3, după care se aplică cel de-al doilea strat de nitrolac în cabina 1, în tunelul 6. Scaunele finisate sînt scoase de pe transportorul cu lanţ 5 şi depozitate în stocul II. Pentru unele operaţii de retuş sînt prevăzute locurile de muncă 7.
9.1.4.2. TEHNOLOGIA FABRICĂRII MOBILEI MULATE
Pentru a se obţine repere cu forme curbe, în afară de tehnologia curbării, se poate aplica şi tehnologia mulării, prin care mai multe stra¬turi de furnire sau lamele sînt asamblate prin încleiere şi, în acelaşi timp, sînt curbate. Produsele obţinute prin această tehnologie fac parte din grupa produselor stratificate mulate. în industria mobilei sînt fo¬losite cu precădere reperele din pachete de furnire mulate (tab. 9.8).
Utilizarea reperelor stratificate din pachete de furnire mulate, în lo¬cul celor din lemn masiv, prezintă o serie de avantaje, atît în ceea ce priveşte tehnologia de fabricaţie, cit şi structura produselor:
—- se obţin randamente sporite de utilizare a materiei prime, compa¬rativ cu executarea aceloraşi componente din lemn masiv;
—- se valorifică superior furnirele de calitate inferioară, care se pot introduce în straturile de mijloc ale pachetului de furnire;

—• se îmbunătăţesc proprietăţile fizico-mecanice ale produselor, ob¬ţii! îndu-se elemente cu rezistenţă şi elasticitate sporite, cu o bună sta¬bilitate a formei şi dimensiunilor;
— se simplifică tehnologia de fabricaţie la operaţiile de debitare, pre¬lucrare mecanică şi asamblare.
Materii prime şi materiale auxiliare. Materia primă de bază pentru mulare este furnirul de diferite specii şi calităţi, cu grosimea de 0,5 .. . 3 mm, precum şi placajul subţire cu grosimea de 3 . .. 5 mm. fn cazul pieselor mulate din furnire se folosesc furnire derulate din fag sau alte specii de foioase pentru straturile inferioare şi furnire decupate (estetice) pentru straturile exterioare (feţe) din nuc, stejar şi alte specii de valoare estetică.
Furnirele sînt utilizate în funcţie de destinaţie, după cum urmează:
-—- pentru suprafeţe vizibile exterioare se folosesc furnire estetice, tăiate plan, din diferite specii calitatea I sau a Il-a, cu grosime de 0,6 .. . 0,7 mm;
— pentru straturile interioare (de miez) ale elementelor stratificat- mulate, cu raze mici de curbură (20 … 40 mm), se vor folosi furnire tehnice derulate de fag, calitatea a Il-a şi a IlI-a, precum şi deşeuri de 1 … 1,2 mm grosime;
— pentru straturile de mijloc, cu raze mari de curbură (50 . . . 100 mm) se vor folosi furnire tehnice de fag calitatea a Il-a şi a IlI-a, precum şi deşeuri de 1,6 … 3 mm grosime.
Calitatea reperelor stratificat-mulate teriei prime, aşezarea foilor în pachet şi lor în funcţie de raza de curbură.
Pentru anumite grosimi de furnire, nime de curbare date în tabelul fabricarea mobilei mulate se folosesc alte materiale cum sînt: ade¬zivi pentru încleiere, vopsele şi emailuri pentru finisare, feronerie si ac Pen asamblare. Pentru încleiere se folosesc cleiuri ureoform- aldehidice, fenolformaldehidice şi rezorcinoformaldehidice în soluţii apoase sau sub formă de filme de clei pe suport de hîrtie. Tehnologia asamblării şi mulării. Tehnologia de mulare este formată Qin următoarele operaţii: pregătirea materiei prime; formarea pachetelor cte furnire pentru presare; presarea pachetelor în prese si matrite de xorma; racirea şi condiţionarea blocurilor mulate. Presarea pachetelor. Presarea se face în prese cu platane de formă sau în prese cu matriţe şi patriţe. Atît platanele de formă, cît şi matriţele vor fi încălzite pînă la temperatura de 110 … 130°C. Piesele sînt men¬ţinute în prese, sub acţiunea presiunii şi temperaturii, pînă la priza ade¬zivului.
Presele pentru mulat furnire sînt cu mai multe etaje (4 .. . 12 etaje), iscare platanele au forma elementului care se mulează (fig. 9.22, a). Pre¬sele se folosesc pentru mularea elementelor de mare serie cum sînt: spă¬tare pentru rame, şezuturi scaune, fotolii (fig. 9.22, b şi c). Platanele se execută clin oţel şi sînt prevăzute cu sisteme de încălzire cu abur sau electric, pînă ia temperatura de 110 . . . 130’C. Presa pentru mulat spătare şi şezuturi la scaune este formată din batiul 1, din profile sudate. Pe ghidajele batiului 2 sînt montate platanele pentru mularea spătarului 3 şi pentru mularea şezutului 4 şi 4.1. Fiecare platan este format din două suprafeţe, una superioară (patriţă) şi una inferioară (matriţă). în inte¬riorul batiului este montat sistemul hidraulic de acţionare a platanelor, pentru realizarea presiunii specifice de (15 .. . 25) • IO5 Pa. Pompa 6 asi¬gură presiunea în cilindrul cu piston 5, pentru ridicarea platanelor. Presa este prevăzută cu termometrul 7, pentru măsurarea temperaturii plata¬nelor, manometrul 8 pentru măsurarea presiunii lichidului şi un releu de timp pentru fixarea duratei de presare. Punerea în funcţiune a sis¬temului hidraulic se face acţionînd maneta
O tehnologie avansată ele mulare o reprezintă încălzirea cu curenţi de înaltă frecvenţă. Se poate realiza astfel reducerea duratei de presare, mărirea productivităţii preselor şi îmbunătăţirea calităţii încleierii. în cazul folosirii CIF căldura se transmite direct în stratul de clei, în în¬treaga masă a pachetului şi pe întreaga secţiune, în mod uniform, poli- merizarea cleiului se face rapid şi uniform în întreaga secţiune. Prin schimbarea frecvenţei şi tensiunii curentului electric se poate regla vi¬teza de încălzire şi deci, şi viteza de polimerizare, care se poate reduce la 0,5 . „. 3 min.
Pentru a asigura o bună calitate a mulării se cer respectate urmă¬toarele condiţii: aşezarea pachetului în matriţă se va face simetric, fără deplasarea foilor de furnir pe direcţia longitudinală sau transversală; presiunea se va transmite pe suprafeţe cît mai uniform, prin precizia de execuţie a matriţei şi patriţei şi prin modul de aşezare a pachetelor la presare; sistemul de încălzire va asigura o repartizare uniformă a temperaturii pe întreaga suprafaţă de presare; respectarea razelor mi¬nime de mulare prescrise în funcţie de grosimea şi specia furnirului; res¬pectarea regimului de presare stabilit prin durata de presare şi presiunea specifică.
Defecte de mulare. Ca defecte de mulare mai frecvente pot fi: des- cleierea furnirelor la capetele blocului mulat sau mijlocul blocului; des¬. cleierea în zonele de racordare; fisurarea şi ruperea furnirelor în zonele supuse la tracţiune (convexe) sau la compresiune (concave).
Dezlipirea furnirelor poate fi cauzată de: furnire cu umiditate prea mare (peste 12%); cleiuri cu reţete necorespunzătoare (cu vîscozitate prea scăzută sau folosite după termenul de expirare); presiunea nu se trans¬mite uniform, fiind mai scăzută în zonele defectelor; durata de presare sub limita prescrisă, pentru grosimea pachetului şi adezivul folosit; tem¬peratura nu a fost suficient de ridicată, răşina nu a poiimerizat com¬plet; cleiul s-a aplicat în peliculă neuniformă şi cu un consum prea scă¬zut; nu s-au respectat prescripţiile privind grosimile furnirelor în raport cu raza minimă.
  TEHNOLOGIA FABRICĂRII MOBILEI DIN PAL INNOBILAT Şl IN CONSTRUCŢIE MIXTĂ
Plăcile din aşchii de lemn înnobilate (melaminate, emailate, textu- rate) reprezintă înlocuitorii principali ai panourilor din PAL furniruit. Calităţile fizico-mecanice superioare ale acestor semifabricate le fac utili-
zabile atît la mobilier pentru locuinţe (bucătării, camere pentru copii), cit şi pentru mobilier destinat spaţiilor comerciale, administrative, labo¬ratoare, mobilier şcolar ete.
Utilizarea semifabricatelor superioare înnobilate. Plăcile din aşchii de lemn se proauc în numeroase variante de înnobilare, cu posibilităţi ele utilizare în funcţie de condiţiile de exploatare, asigurîndu-se o diversi¬ficare a produselor de mobilă şi o gamă variată de finisare ca: aspect, textm a cu însuşiri fizico-mecamce adecvate tipului de mobilier şi cerin¬ţelor funcţionale (rezistenţa la uzură, acizi, umiditate etc.).
_ Dintre acestea, panourile din PAL înnobilat prin şpacluire, emailare şi textuare (set) au o largă utilizare la fabricarea mobilei. Aceste panouri

sînt: şpacluite pe ambele feţe (indicativ s2); emailate pe o faţă şi şpa- cluite pe a doua (es); emailate pe ambele feţe (e2); texturate pe o faţă, şpacluite pe a doua (ts); texturate pe o faţă, emailate pe a doua (te); tex¬turate pe ambele feţe (t2).
In afară de sortimentele de PAL set, se mai folosesc în industria mo¬bilei următoarele semifabricate: plăci din aşchii de lemn melaminat; plăci din aşchii de lemn caşerate (acoperite cu folii din materiale plastice, în¬locuitori de furnir); plăci din fibre de lemn înnobilate prin emailare sau melaminare.
Domeniile de utilizare ale semifabricatelor înnobilate, la construcţia mobilei cqrp, se prezintă în tabelul 9.10.
Soluţii constructive specifice. Panourile din PAL înnobilat se folosesc în construcţia mobilei corp, folosind soluţii constructive similare cu cele din panouri furniruite. Pentru toate tipurile de panouri se va face pro¬tejarea canturilor folosind următoarele soluţii constructive (fig. 9.23):
— canturi din hîrtie densificată stratificată (HDS) pentru canturi so¬licitate la uzură, lovituri etc.;
— canturi din folie de PVC plastificat, în culoare uni, sau imitaţie de furnir, cu grosimea de 0,4 … 0,5 mm, pentru condiţii normale de ex¬ploatare (mobilier pentru locuinţe);
— canturi din folii poliesterice, cu grosimea de 0,3 .. . 0,5 mm, fini¬sate, cu aspect mat sau lucios;
■—• canturi rigide, din materiale plastice profilate. Se asamblează prin lambă şi uluc, cu adeziv de tip prenadez (pentru canturi profilate, supuse la uzură, lovituri, umiditate etc.);
— canturi profilate din metal (Al) pentru plăci groase la mese de bucătărie, laborator, spaţii comerciale etc.
După cum rezultă din fig. 9.23, nu se vor folosi borduri din lemn masiv, care necesită operaţii de finisare, în timp ce panourile înnobi¬late sînt deja finisate.
Pentru montarea accesoriilor metalice, asamblări cu şuruburi, se vor prevedea adaosuri din lemn masiv (lambă aplicată), pentru a mări re-
j_7 — Manualul maistrului din industria lemnului
zistenţa la smulgere. în acelaşi scop se recomandă folosirea şuruburilor cu filet pe toată lungimea tijei şurubului.
Pentru asamblarea pereţilor laterali cu fundul şi tavanul se vor fo¬losi încheieturi la 90°, cu cepuri cilindrice aplicate.
îmbinările cep-scobitură vor respecta aceleaşi condiţii pentru asigu¬rarea interschimbabilităţii, prin practicarea ajustajului aderent pentru îmbinările fixe. Asamblarea demontabilă a corpurilor de mobilă din PAL înnobilat se poate practica folosind soluţii constructive similare eu cele prezentate la construcţia mobilei corp.
Panourile din PAL şi PFL înnobilat se pot folosi pentru realizarea de panouri în structura ramelor simplu sau dublu placate, panouri cu grosime majorată pentru plăci de mese, birouri etc. (fig. 9.24). Dintre aceste structuri se remarcă cele realizate cu lonjeroane şi traverse din PAL standard de 8, 12, 16, 18 sau 22 mm şi feţe din PAL sau PFL înnobilat (fig. 9.24, b şi c), panouri folosite pentru plăci de mese, birouri, pereţi laterali, care cer o grosime mai mare decît grosimile standardizate. Aceste panouri înlocuiesc ramele dublu placate cu lonjeroane şi traverse din lemn masiv, iar panourile nu se finisează, reducîndu-se costurile şi ciclul de fabricaţie. îmbinarea lonjeroanelor şi traverselor din PAL se poate face fie prin clame metalice, ca în fig. 9.24, b, fie prin îmbinări în cep
cu scobitură (fig. 9.24, e şi g). Pentru soluţiile de panouri din figura 9.24, ci se pot prevedea orificii de aerisire pe canturile transversale, pen¬tru a asigura stabilitatea formei (orificiile asigură circulaţia aerului prin golul ramei şi echilibrarea tensiunilor interne).
Condiţii specifice de prelucrare. Fabricarea mobilei din plăci înnobi¬late se realizează prin procese tehnologice simplificate, în raport cu cele utilizate pentru fabricarea din panouri furniruite. Cu plăcile înnobilate avînd suprafeţe finisate (texturate, emailate, melaminate) se pot realiza fluxuri tehnologice din care se exclud operaţii ca: pregătirea pentru fur- niruire, furniruirea, pregătirea pentru finisare (colorare, grunduire) şi fi¬nisarea. Prezentând aceste avantaje, tendinţa în tehnologia actuală este aceea cîe a dezvolta producţia de mobilă din plăci înnobilate, într-un ritm mai accentuat decît producţia de mobilă din panouri furniruite.
Analizînd schemele tehnologice de fabricare a mobilei din panouri fur-niruite şi din plăci înnobilate, rezultă o reducere substanţială a fluxului tehnologic (fig. 9.25) comparativ cu tehnologia din panouri furniruite. Astfel:
—• în cazul tehnologiei de furniruire a panourilor de PAL sînt nece¬sare 12 grupe de operaţii (fig. 9.25, a);

— în cazul tehnologiei de fabricare a mobilei din panouri din PAL înnobilat, fabricate din plăci standard, înnobilate şi protejate cu folie de PVC sînt necesare numai trei grupe de operaţii (fig’ 9.25, h);
__ — în cazul tehnologiei de fabricare a mobilei din panouri din PAL
înnobilat, livrate prin cooperare (debitate la dimensiuni şi cu canturi
protejate), sînt necesare numai două grupe de operaţii: burghiere, fre- zare locaşuri feronerie şi montare (fig. 9.25, c).
Ca urmare ciclul de fabricaţie la mobila din plăci înnobilate se re¬duce la circa 15 zile faţă de mobila din panouri furniruite, la care ciclul de fabricaţie este cuprins între 69 şi 90 zile, odată cu reducerea supra¬feţelor de producţie la circa o treime. Productivitatea muncii, la fabrica¬rea mobilei din PAL înnobilat este de 3 ori mai mare, faţă de mobila corp furniruită, crescînd în aceeaşi proporţie şi valoarea producţiei pe unitate de suprafaţă. Pe lîngă aceste avantaje, trebuie arătat şi faptul că în cazul fabricării mobilei din PAL înnobilat, se aplică pe scară largă mo¬dularea, tipizarea şi normalizarea panourilor.
Prelucrarea mecanică a panourilor din PAL şi PFL înnobilate se exe¬cută prin debitare la ferăstraie circulare şi prin frezare. Debitarea la ferăstraie circulare se face cu discuri circulare cu dinţi placaţi cu car- buri metalice.
Pentru operaţii de formalizare şi tăieturi fine, fără smulgeri şi aş- chieri, se vor folosi discuri circulare cu număr mare de dinţi (37 ,. . 78 dinţi, în funcţie de diametru).
Unghiul de atac al danturii va fi de 10 … 15° pentru prelucrarea plă¬cilor aglomerate din aşchii şi de 8 … 10° pentru prelucrarea plăcilor din fibră. Tăieturile fine şi fără defecte se obţin la limita valorilor inferioare ale unghiurilor.
Viteza de tăiere este cuprinsă între 40 şi 80 m/s, iar viteza de avans are valorile pentru debitare de 12 … 24 m/min, pentru formalizare de 8 … 14 m/min şi pentru prelucrare fină (formatizare şi frezare) 8 . . . 12 m/min.
Prelucrarea se poate face la maşini universale sau în linii de pre¬lucrare a panourilor, unde operaţiile se execută în flux continuu. Liniile de prelucrare pentru panouri înnobilate sînt formate din următoarele agregate: agregat de prelucrare a panourilor, agregat de aplicat borduri din HDS sau policlorură de vinii, agregat de burghiat.
După prelucrarea în linie se execută locaşurile pentru feronerie şi montarea organelor de asamblare, operaţii executate la maşini de frezat de sus.
în figura 9.26 se prezintă linia de prelucrat panouri din PAL înno¬bilat. Panourile sînt prelucrate mai întîi la agregatul de formatizat la lăţime 1, la care se execută operaţiile de prelucrare cu discurile circulare de pretăiere 2, tăiere 3 şi profilare — dacă este necesar — cu frezele 4. Discul circular 2 execută o tăiere pe suprafaţa interioară panoului, iar discul circular 3 execută operaţia de formatizare propriu-zisă evitîn- du-se astfel aşchierea stratului de finisare (email sau melamină), care, în cazul panourilor înnobilate, nu poate fi reparat. Prin transportorul de legătură 5, panourile sînt conduse la agregatul de aplicat borduri pe can¬turile transversale. Bordurile din HDS sînt debitate în prealabil la lun¬gime şi lăţime, cu adaosuri de prelucrare şi aşezate pe masa de alimen¬tare 6. Bordurile din policlorură de vinii plastifiat sub formă de role sînt aşezate pe masa 6. Aplicarea adezivului (adezivi de topire, polimeri vinilici sau acrilici) se face cu role de aplicare şi dozare 7, după care se aplică bordurile şi panourile avansează sub acţiunea de avans a trans¬portorului cu şenilă şi a rolelor de presare pe canturi 8. La acelaşi agre-
gat se execută operaţiile de retezare a adaosului ia lungime a borduiilor, cu discurile circulare 9 şi frezarea adaosului de prelucrare la grosime cu frezele 10. Panourile sînt deplasate în continuare pe transportorul cu role acţionate 11, iar prin instalaţia de transfer 12, direcţia de avans este schimbată cu 90°. Prin transportorul cu role acţionate 13, panourile smt introduse la agregatul de formatizat la lungime 14, unde se execută ace¬leaşi operaţii ca şi la agregatul 1. în continuare panourile sînt introduse la agregatul de aplicare borduri pe canturile longitudinale 16, prin trans¬portorul cu role acţionate 15 şi mai departe 17. „ „ .
în linia de prelucrare agregatul de burghiat execută găuri pentru asamblarea cu cepuri rotunde atît pe feţe, cît şi pe canturi. Cu mandri- nele multiax 18 se execută găuri pe feţe, iar cu mandrinele multiax 19, găuri pe canturile transversale. în linia de prelucrare arătată se pot pre¬lucra panouri pentru mobila corp, la majoritatea operaţiilor pentru: pe¬reţi laterali si despărţitori, placă, fund, tavan, uşi etc.
’ Panourile din PAL înnobilat nu necesită operaţii de şlefuire şi fine sare. După prelucrarea locaşurilor pentru feronerie urmează montarea în produs, care se execută după aceeaşi tehnologie ca şi montarea mobilie¬rului din panouri furniruite.
9.1.6. MOBILIER ÎN CONSTRUCŢIE MIXTĂ
Mobilierul în construcţie mixtă se realizează din materiale ca: lemn, metal, materiale plastice, sticlă şi cristal, marmură etc. Aceste materiale
pot participa în construcţia mobilei pentru locuinţe ca şi a mobilierului pentru spaţii administrative, spaţii comerciale, săli de spectacole labo ratoare, mobilier pentru spaţii de învăţămînt etc. Dintre tipurile de mo-
bilier cunoscute, se execută în construcţie mixtă: scaune, fotolii, cana¬pele, paturi, măsuţe, rafturi şi diferite tipuri de mobilier comercial, bănci şcolare, mese şi console pentru aparatură de calcul (fig. 9.27).
Principalele materiale folosite pentru mobilierul în construcţie mixtă sînt date în tabelul 9.11.

Mobilierul în construcţie mixtă prezintă următoarele avantaje: se asi¬gură economisirea lemnului masiv de calitate superioară; mobila este mai rezistentă şi prezintă o funcţionalitate superioară (finisarea prin cro-
Tapiţeria fixă este montată pe rama suport a piesei de mobilă, utili¬zată la scaune, fotolii, canapele, divan. Tapiţeria detaşabilă are formă ele pernă sau saltea detaşabilă, care poate fi aşezată liber pe un suport ri¬gid sau elastic (scaune, fotolii, paturi, canapele). Cele mai simple tapi¬ţerii detaşabile sînt pernele din poliuretan pentru tapiţarea scaunelor si fotoliilor. Pentru paturi şi canapele tapiţeriile detaşabile sînt sub formă de saltele cu miezuri elastice din arcuri.
9.1.7.1. MATERIALE FOLOSITE ÎN STRUCTURA TAPIŢERIILOR
Materiale pentru susţinere. Acestea pot fi rigide, semirigide sau elas¬tice, fiind folosite după gradul de confort si tipul tapiţeriei, fixe sau de¬taşabile.
Ca materiale rigide se folosesc traverse din lemn masiv, panouri din placaj, PFL dur sau PAL. Ca material rigid se poate folosi şi suportul din materiale plastice, cum sînt cochiliile din polistiren expandat, răşini poli- esterice armate cu fibre de sticlă sau din spume poliuretanice rigide.
^Ca^materiale semirigide se folosesc: elemente executate din bandă de oţel, sîrmă de oţel, chingă din ţesătură de in sau cînepă, precum si corzi din material plastic. ‘
. _Ca materiale elastice se pot folosi: chingi de cauciuc cu insereţie tex¬tilă, chingi din fire de cauciuc împletite cu fire textile, arcuri pentru ta¬piţerie, plase elastice şi miezuri elastice.
_ Plasa elastică este un ansamblu executat dintr-o ramă metalică pre¬văzută cu o reţea de arcuri sau sîrmă, care serveşte la susţinerea perne¬lor şi saltelelor detaşabile. După felul arcurilor şi al sîrmei se deosebesc patru feluri de plase elastice: plasă elastică din arcuri sinusoidale, din arcuri spirale turtite, din arcuri spirale cilindrice scurte şi plase din sîrmă împletită. ’ 1
_ Miezurile elastice se confecţionează din sîrmă de oţel, într-o împletitură continuă, consolidată în două rame metalice (superioară şi infe¬rioară) prin cleme, agrafe sau spirale de sîrmă. Miezurile elastice se fo¬losesc pentru confecţionarea saltelelor detaşabile la paturi si a pernelor la canapele şi fotolii.
Materiale de legătură şi fixare. Aceste materiale servesc pentru fixa¬rea şi legarea arcurilor pe suportul tapiţeriei, ca şi pentru legarea mate¬rialelor de umplere, acoperire şi decorare. Ca materiale de legătură se folosesc: sfoară de cînepă, cuie scoabă, cuie pentru tapiţerie, cleme, agrafe capse. ’ ’ ’
Materiale pentru umplere. Aceste materiale au rolul de a asigura elas- ticxtatea şi forma tapiţeriei. Materialele de umplere se aşază peste su¬portul rigid sau elastic şi pot fi de natură vegetală, animală, sintetice sau combinaţie între aceste materiale.
Se folosesc următoarele materiale de umplutură:
fibre vegetale ca: iarbă de mare, iută, cînepă, in, bumbac, sisal, cocos, frunze de palmier. Acestea se pot folosi sub formă de fibre, de covor împîslit, cu sau fără suport textil;
fibre naturale animale, de provenienţă animală, ca: păr ele cabaline,ovine, porcine etc., utilizate sub formă de fibre sau de covor gumificat;fibre chimice, de provenienţă sintetică: celofibră, acetat, poliamide,poliester etc., utilizate sub formă de fibre sau covor,plăci spongioase — materiale sub formă de covor, plăci sau perne matriţate,. cu sau fără goluri, constituite din poliuretan expandat, cauciuc spongios sau policlorură de vinii expandată;plăci din fibre gumificate — materiale sub formă de covor _sau pernă matriţată, produse din fibre animale, vegetale sau chimice, înfăşu¬rate în gumă (cauciuc natural);covor din fibre împîslite — material sub formă de co\ or sau placi,produs din fibre vegetale (iarbă de mare, frunze de palmier, sisal sau cocos), cu sau fără suport textil; .
covor de vată- realizat din vată de bumbac consolidata prm coasere sau prin împîslire si protejată la exterior cu un strat de adeziv. Se foloseşte ca ultim strat al materialului de umplutură (strat de amortizare si uniformizare).
Ca material de umplutură de calitate superioara sxnt folosite covoarele netesute (consolidate prin interţesere), realizate din amestec de fibre ce¬lulozice, fibre sintetice, lînă, fibre liberiene, deşeuri, în amestec cu fibre noi. .
Materiale de acoperire. După destinaţia; ce o au pot fi. materiale de acoperire a umpluturii, materiale de faţă şi materiale de decorare
Materialele de acoperire sînt folosite pentru acoperirea materialelor de umplutură, a arcurilor, acoperirea tapiţeriilor sau la partea inferioara şi ca ultim strat pentru îmbrăcarea materialelor de umplutură, amortizare si uniformizare. Aceste materiale sînt: pînză din fire de cînepă,_ m, iuta, pînză de sac, ţesături de acoperire din bumbac, pînză de tapiţerie pentru îmbrăcatul saltelelor, somierelor. . Materialele de fată sînt stofe de mobilă din fire naturale (una, burn bac mătase), fire sintetice sau amestec, precum şi folii din policlorură de vinii simplă sau pe suport textil, folii de piele naturală, sau folii sinte¬tice imitaţie de piele. ■ „ v „
Materialele de decorare pot fi sub formă de bordura sau panglica, ser^ vind pentru acoperirea rosturilor de prindere a feţei, precum şi cuiele şi ţintele decorative.
. TEHNOLOGIA TAPIŢERIILOR CLASICE
Tapiţeriile clasice sînt tapiţerii fixe, folosind materiale tradiţionale cum sînt: arcuri bitronconice sau tronconice fixate pe suport rigid (tra¬verse din lemn masiv) sau semielastic (chingi textile, chingi din sîrmă sau bandă de oţel), iar ca materiale de umplutură: iarba de mare, vata indus¬trială, lînă sau păr de animale (tabelul 9.12).
Ooeraţiile de fixare a structurii de susţinere sînt: pregătirea scheletului din lemn, fixarea chingilor, pregătirea arcurilor, fixarea arcurilor, amortizarea zgomotelor şi legarea arcurilor.
Scheletul pe care se montează tapiţeria este o ramă de răşinoase pe care se fixează chingile (traversele) din lemn masiv, chingile textile sau Fixarea materialului de umplutură. Materialul de umplutură (iarbă de mare năr de cal etc.) se fixează în doua straturi: primul strat de grosime uniformă, de sac. Grosimea totală a umpluturii nu va depăşi 40 mm. Pentru cu o pînză albă, bine întinsă, fixată pe muchie prin cusături. Dacă este necesar, se fac cusături de fixare a materialului de umplutură, în forme geometrice, în perne sau cu nasturi.
Fixarea materialului de faţă. Faţa tapiţeriei se fixează provizoriu prin ace cu gămălie, după care se întinde bine şi se montează în forme geometrice, cu perne sau cu nasturi. Fixarea stofei la partea superioară se face prin cusătură măruntă, deasă, de marginea tapiţeriei, iar la partea inferioară, stofa se fixează cu cuie de tapiţerie de 18 mm, la distanţa de 30 mm unul de altul sau cu agrafe. Fixarea cu agrafe este mai avanta¬joasă, permiţînd mecanizarea operaţiei prin folosirea maşinilor pneumatice.
Muchiile tapiţeriei (ciubuc, paspol) se vor face prin cusături ascunse, trebuind să fie drepte, fără cute şi să urmeze linia scheletului. Panglica (lezarda) se va fixa prin lipire, fără să treacă pe partea finisată a scheletu¬lui de mobilă (acoperirea cuielor la tapiţeriile fixe la scaune şi fotolii). Şnurul se va fixa prin cusături ascunse.
Cuiele ornamentale se vor bate la distanţă egală şi în linie continuă, conform desenului stabilit.
TEHNOLOGIA FABRICĂRI! TAPIŢERIILOR MODERNE
Tapiţeriile moderne se realizează sub forma pernelor şi saltelelor de-taşabile, fie sub forma tapiţeriilor fixe, cu materiale de umplutură din: covoare spongioase, covoare împîslite şi gumificate, care permit mecani¬zarea operaţiilor de formare şi asamblare. Ca zonă elastică tapiţeriile mo¬derne folosesc: chingi din cauciuc, arcuri spirale, arcuri în zig-zag precum şi plase şi miezuri elastice.
In tehnologia tapiţeriilor moderne se disting următoarele grupe de operaţii: fixarea elementelor de susţinere şi arcuire; confecţionarea şi fi¬xarea structurii de umplutură; operaţii de formare a feţei tapiţeriei. ’
Fixarea elementelor de susţinere şi arcuire. Chingile din cauciuc cu inserţii textile se montează între ţesut, tensionîndu-se cu 5 . .. 10% din lungimea de montare. Capetele chingilor se pot monta prin: fixare cu cuie, agrafe sau sîrmă, prin cleme introduse în locaşuri practicate pe su¬prafaţa superioară a ramei din lemn. Se folosesc următoarele lăţimi de chingi: pentru şezut 40 … 60 mm, pentru spătar 20 … 40 mm. Distanţa dintre chingi este de maximum 70 mm. Chingile din fire de cauciuc îm¬pletite cu fire textile se fixează întreţesut, tensionîndu-se cu 25 . .. 30% din lungimea de montare, capetele fixîndu-se cu cuie, agrafe sau accesorii, după îndoirea capetelor. Aceste chingi se pot folosi în combinaţie cu chin¬gile textile.
_ Arcurile plane (sinusoidale sau zig-zag) se fixează pe rama tapiţeriei prin scoabe sau cleme. Fixarea se va face astfel încît arcul să prezinte o săgeată spre partea superioară de 20 … 30 mm (fig. 9.30).
Arcurile spirale cilindrice în tuburi de protecţie se fixează cu inelele montate în rama de rezistenţă (cadrul piesei de mobilă), partea terminală a arcurilor spirale fiind un cîrlig. Arcurile spirale se pot monta în huse din pînză, după care se fixează în inelele montate pe cadrul de lemn (fig. 9.30, c).
Materiale de umplutură din poliurctan spongios
Tipul de material
î Material în covor cu densitate specifică de 25—45 kg/m3. Cele cu densitate specifică minimă au elasticitate maxi¬mă, iar cele cu greutate specifică maximă sint consi¬derate rigide. Pentru a îmbunătăţi elasticitatea se pot 1 forma structuri stratificate prin lipirea a trei straturi de poliuretan cu adeziv de tip prenadez
Structura stratificată formată din miez din poliuretan omogen şi feţe de poliuretan cu goluri. Pentru perne şezut, la fotolii şi canapele cu confort ridicat
Perne pentru şezut la fotolii şi canapele formate din două plăci de poliuretan (densitate specifică 35 — 40 kg/m3) cu miez din nervuri din poliuretan cu densitate specifică 25 — 30 kg/m3. Pentru fotolii şi canapele cu confort ridicat coaserea feţelor cu cantul se face mecanic, cu maşini de cusut. Cantul fe¬ţei se rigidizează printr-uri şnur, cusut în interiorul materialului.
Materialele folosite la tapiţeria scaunelor, fotoliilor, canapelelor şi a saltelelor detaşabile, ca şi tehnologia de formare a acestor tapiţerii este ilustrată în tabelul 9.14, pentru scaune şi fotolii. tructivă’a restrelor^cu supralumină este utilizata îndeosebi la Încăperile înalte sau în condiţiile adaptarii la arhitectura clădirii.
_ odhiui de ventilaţie este reperul complex component al ferestreloi
Clasificarea ferestrelor. Ferestrele se clasifică după mai multe criterii.
—■ După felul închiderii sînt: ferestre cu deschidere exterioară (la cele simple); cu deschidere exterioară-interioară (la cele duble); cu deschidere interioară; glisantă (pe verticală sau orizontală); basculantă (cu ax ori¬zontal); pivotantă (cu ax vertical); rabatabilă.
Ferestrele care se construiesc în ţara noastră, ale căror soluţii construc¬tive sînt reglementate de standardele de stat, au deschidere exterioară, ex-terioară-interioară şi deschidere interioară. Un anumit sistem construc¬tiv modern a rezolvat deschiderea interioară combinată cu cea rabatabilă, prin existenţa unor mecanisme de deschidere speciale.
— După numărul de rînduri, ferestrele se clasifică în: simple şi duble. Din categoria celor duble fac parte cele duble cu rîndurile distanţate in¬tre ele şi deschiderea fiecărui rînd de cercevele independent, şi ferestrele cuplate la care deschiderea este concomitentă pentru ambele rînduri de cercevele.
— După numărul canaturilor: într-un canat, în două, trei şi patru ca-naturi. Soluţiile noi (STAS 465-80) au rezolvat acoperirea diferitelor mă¬rimi de goluri de construcţie, prin alăturarea pe orizontală sau verticală a unor ferestre înîtr-un singur canat, concepute în 12 mărimi de bază.
TIPURi CONSTRUCTIVE DE FERESTRE
Ferestrele ce se realizează în ţara noastră, a căror construcţie este reglementată de standardele de stat, sînt de mai multe tipuri.
Ferestre simple. După forma şi soluţiile constructive (STAS 465-80). ferestrele simple pot fi: fixe, cu deschidere exterioară, cu deschidere in-terioară. Ferestrele simple sînt destinate construcţiilor de locuinţe, so-
cial-culturale, industriale şi agrozootehnice din zonele cu un climat tem¬perat, construcţiilor sezoniere şi baracamente. Pentru a reduce infiltraţiile de aer şi apă, construcţia acestor ferestre a fost îmbunătăţită prin mon¬tarea unui lăcrimar de construcţie specială sau a unor elemente colectoare
din profile metalice, montate pe traversa inferioară a tocului (fig. 9.33) S-a mai realizat echiparea ferestrelor cu garnituri de etanşare Cele mai noi realizări sînt terestrele simple cu geam termoizolant (STAS 465-80, fig. 9.34). Ferestrele în această construcţie sînt echipate şi cu accesorii speciale, care le asigură o deschidere oscilo-basculanta.
Ferestre duble. Ferestrele duble, utilizate în construcţiile de locuinţe sînt alcătuite din asocierea ferestrelor simple, adica din doua rindun de cercevele montate pe rame-toc care sînt unite intre ele prin rame de le¬gătură (STAS 465-80). Distanţa dintre cele doua rindun de cerce vel ^ _
riază între 10 si 15 cm. Aceste ferestre asigură etanşeitatea la aer Şţ apa si au o bună rezistentă termică şi fonică. Se deosebesc: ferestre duble cu deschidere exterioară-interioară şi cu deschidere interioara. Din cauza construcţiei greoaie, a reducerii suprafeţei de iluminare şi unui consum
mare de lemn, există tendinţa renunţării la fabricaţia acestor tipuri de ferestre.
Ferestre cuplate. Fereastra cuplată se caracterizează prin cuplarea (legarea) celor două rînduri de cercevele m sistem distanţat sau alp şi închiderea concomitentă a acestora pe toc comun (tig. J.85). ^ ^ __
Ferestrele cuplate asigură cea mai bună etanşeitate la aer şi apă, sînt
bune termoizolatoare şi atenuează bine zgomotele.
Standardul 465-80 prevede construcţia ferestrelor cuplate alipite în- tr-un singur canat (fig. 9.36) în dimensiunile: 1=590; ,890; 1 190 mm şi =590; 890; 1 190 şi 1 490 mm.
Standardele prevăd şi soluţii constructive pentru uşile de balcon.

9.2.1.2. TEHNOLOGIA FABRICÂRil FERESTRELOR
Debitarea. în construcţia ferestrelor, lemnul intră ca materie primă sub diferite sortimente ca: lemn masiv din răşinoase şi foioase, plăci din fibre de lemn.
Pentru corelarea standardelor româneşti cu standardele străine, prin STAS 799-86 „Ferestre şi uşi de lemn. Condiţii tehnice generale de cali- tate“ se prevede utilizarea lemnului masiv din specii indigene şi exotice; astfel pot fi folosite sortimente din lemn masiv sau semifabricate din spe¬cii indigene: molid, brad, stejar şi din unele specii exotice.
La fabricarea ferestrelor fiind nevoie de cantităţi mari de lemn ma¬siv, pentru acoperirea necesarului sînt repartizate sortimente din cherestea din clasele B şi C. Defectele conţinute de aceste sortimente ca număr si mărime, depăşesc condiţiile de admisibilitate în prdouse imite. Je aceea materia primă este prelucrată pentru eliminarea sau înlocuirea de¬fectelor neadmise, astfel ca produsele finite să corespunda cerinţelor
CallCondiţiile de calitate ale ferestrelor sînt stabilite prin STAS 799-88 si sînt corelate şi cu alte normative străine similare. ^ _ _ _
In tehnologia clasică de fabricare a ferestrelor, materia primă utilizată sînt dulapii de diferite lăţimi, cu grosimile uzuale de 48 mm. Prin debi¬tare se obţin semifabricate cu adaosuri de prelucrare necesare, mdepar- tîndu-se, în acelaşi timp, defectele neadmise de normative. Se urmăreşte obţinerea unor randamente ridicate de 60… 65% în semifabricate OD tinute din cherestea tivită. Debitarea se face prin operaţiile de retezare si spintecare la foioase, iar la răşinoase, prin spintecare multipla^ urmata de retezare. Utilajele la care se realizează aceste operaţii sînt ierastraieie circulare de retezat şi ferăstraiele circulare de spintecat cu discuri mul¬tiple şi cu avans mecanic. _
O concepţie nouă în debitarea cherestrelei este cea a realizării de pre-fabricate. In’acest sens dulapii sînt secţionaţi Ia lungimi modulate, care sînt corespunzătoare lungimii reperelor sau multiplii ale acestora, ha du¬lapii netiviti se execută odată cu spintecarea şi tivirea (reducerea c-omci tătii). Prin spintecare se obţin rigle fără defecte, cu defecte nuci care trec* la’operaţia de scos şi înlocuit noduri şi rigle cu defecte mari care trec la secţionări cu lungimi peste 200 mm, în vederea eliminam defectelor si apoi la înnădirea în dinţi multipli, în lungime, la un agregat de asamblare în lungime.
Deşeurile rezultate sînt colectate şi dirijate la un tocător, fund folosite ca materie primă pentru plăci din aşchii aglomerate. ^ ^
Prelucrarea mecanică a reperelor. Semifabricatele (sau prefabrica.ele) obţinute prin debitare trec în secţia de prelucrări mecanice unde, cu aju¬torul agregatelor de profilare pe 4 feţe, se face pnntr-o .singura trecere îndreptarea si profilarea reperelor pe agregatul de îndreptat şi profila pe patru fete’, cu 7 arbori de lucru IP.4. Profilele ce se realizeaa sînt can¬turi dreote/falţuri pentru geam, falţuri de închidere a cercevelelor pe toc uluc cu fete oblice la elementele de rame la uşile de balcon obţinute prin. schimbarea corespunzătoare a sculelor care realizează profilele. Urmează apoi şlefuirea profilului dinspre interiorul ramei la o maşina de şlefui cu bandă verticală înclinabilă, după care reperele trec la prelucrarea ce purilor si scobiturilor pentru asamblare, formînd rame. Frezarea cepurilor şi scobiturilor se execută la maşini simple de cepuit sau agregate cluole
de cepuit. . . .
Reperele de tocuri pe care se fixează accesoriile metalice trec la ope raţiile de frezare a locaşurilor pentru balamale, pentru închizătoare sari broscuţe pentru plăcuţele închizătoare ale cremonului, la maşinile ^ frezat cu ax vertical, cu ax superior, de burghiat şi la cele specializa e pentru locaşuri de balamale.
Reperele pregătite pentru asamblare sînt aşezate în stoc, de unde sin. luate în funcţie de specificaţie, pentru a fi asamblate cu rame de cerce vele, rame de toc sau uşi de balcon. Asamblarea reperelor simple şi prelucrarea reperelor complexe. Pen¬tru realizarea asamblării ramelor de cercevele şi tocuri sînt utilizate pre¬sele orizontale cu cilindri pneumatici. Pentru realizarea asamblării, reperele prevăzute cu cepuri şi scobituri se ung cu adeziv, se preasam- blează uşor (se introduc parţial cepurile în scopuri) şi se aşază pe supor¬tul piesei de asamblat. Se acţionează cilindrii pneumatici care efectuează presarea prin pistoane. După compresare revin în poziţia lor iniţială şi rama devine liberă. Durata operaţiei de presare este de 5 … 15 s. In timpul presări cu ajutorul pistoanelor, se interzice ţinerea piesei cu mina.
După asamblare toate ramele sînt aşezate în stocul de condiţio¬nare timp de 24 de ore. După con¬diţionare, ramele de cercevele sînt transportate la agregatul de for¬maţi zat pe patru laturi, cu obţi¬nerea concomitentă a profilului ■exterior. La operaţia de profilare- formatizare a cercevelelor se rea¬lizează dimensiunile pentru înca¬drarea pe toc cu toleranţa, admisi¬bilă cît şi profilul şi adâncimea falţului necesar etanşării. Tole-ranţele ce se aplică falţului de închidere sînt: pentru toc L0_ai, iar pentru falţul cercevelei L0+As (fig- 9-37).
Cercevelele sînt trecute la maşini de frezat, care execută locaşuri pen¬tru balamalele de susţinere, pe toc, balamalele de cuplare, dispozitivele de cuplare, locaşuri pentru broscuţe de închidere sau pentru pîrghiile cu hoi¬turi- pentru cremoane. Locaşurile pentru mînere se execută la o maşină de frezat cu ax superior. Ramele se şlefuiesc la maşina de şlefuit cu bandă lată, cu cilindri sau la maşina de şlefuit verticală cu două benzi. Se efec¬tuează controlul calitativ şi dimensional, efectuîndu-se si micile reparaţii chituiri şi şlefuiri locale. Finisarea. La noi în ţară, finisarea ferestrelor se realizează numai la stadiul de grunduire, vopsirea făcîndu-se după montarea ferestrelor în construcţii. în prezent, datorită soluţiilor tehnice noi de montare în con¬strucţii a produselor gata finisate, s-au creat premisele trecerii la finisa¬rea în fabrică.
Metodele de finisare sînt: prin pulverizare, prin imersie şi pulveriza¬rea ultimului strat, numai prin imersie, finisarea în cîmp electrostatic. La jinisarea prin imersie se aplică, prin cufundarea ferestrei în bazinul de imersie, un strat de grund G 006—5521, timp de 30—50 s; se zvîntă la aet timp^ de 60 nun; se usucă în tunel 60 . . .70 min la temperatura de 60 .. . 70 C şi răcirea 20 min la temperatura de 25 . . . 30°C; se aplică tot pi in imersie stratul de email alchido-acrilic, cu o zvîntare de 5 min usca¬rea 20 min, la temperatura de 60 . . . 70°C şi răcire 10 … 15 min (fig. 9.38). Ferestrele sînt aşezate apoi în rastele speciale unde se păstrează minimum 24 ore, pentru uscarea completă a peliculei de vopsea. Bazinul de imersie esie compus din: cada băii, instalaţia de încălzire, instalaţia de agitare a vopselei sistemul de control şi reglare a nivelului de vopsea. Capacitatea căzii este de aproximativ 1/2 m3 pentru cercevele (3,6 m3 pentru tocuri la ferestrele STAS 465-80). Instalaţia de încălzire, formata din ţevi netede, asigură încălzirea băii la 30 . . . 50°C. Pentru deservirea băilor de imersie, se utilizează instalaţia pentru încărcat piese, formată dintr-un dispozitiv de prindere a ramelor, un sistem de troliu şi cablu, sau sisteme pneuma-
La tunel ele pentru uscat grund, circulaţia aerului este în sens trans¬versal realizată de ventilatoare axiale. Tunelele pentru uscat emailul au circulaţia aerului în sens longitudinal sau în spirale, realizata cu ventila¬toare centrifugale. ■ .
La qrunduirea prin imersie, încăperea destinata acestei operaţii \ a n prevăzută cu usi tip ghilotină, ce vor fi în permanenţă închise; operaţia se efectuează de către muncitori care poartă mănuşi de cauciuc. Motorul electric de acţionare a electropalanului montat în consolă va ti de tipul antiexploziv. Se interzice aplecarea muncitorului asupra căzu de imersie în vederea agitării manuale a grundului sau emailului; omogenizarea so¬luţiilor se face cu ajutorul agitatoarelor mecanice sau pneumatice. Insta latia de iluminat va fi prevăzută cu lămpi de etanşare.^
‘ în condiţia finisării complete în fabrică şi a livram ferestrelor cu gea¬murile montate, asamblarea pe toc şi montarea geamurilor se fac după finisare.
. UŞI
Uşile sînt elemente de construcţie care asigură comunicarea intre diferite încăperi, precum şi între încăperi şi exterior. Construcţia uşilor de¬pinde de caracterul spaţiului care trebuie să fie închis, protecţia lui şi gradul de intensitate a circulaţiei.
.. Jn construcţia uşilor se deosebesc: foaia uşii sau canatul, ca parte mo¬bila; tocul (căptuşeala şi pervaz), organe de asamblare şi accesorii care permit mişcarea foii de uşă, închiderea, blocarea şi asigurarea rezistenţei.
Foaia de uşă este un subansamblu component al uşilor sub formă de panou, care asigură delimitarea între două spaţii.
Tocul este subansamblul rezultat din asamblarea montanţilor si tra¬verselor, în care se montează foaia de uşă. ‘
Căptuşeala este un reper complex component al uşilor, sub formă de cutie, ramă^ sau panoig destinat pentru acoperirea golurilor de zidărie şi ■a pereţilor în jurul uşii, în unele cazuri servind şi pentru susţinerea foii.
Pervazurile sînt formate din frize sau şipci.
Tocul cu căptuşeală este subansamblul rezultat din asamblarea tocu¬lui şi căptuşelii.
Ca elemente de construcţie destinate închiderii si delimitării spaţiu¬lui interior, uşile trebuie să asigure un anumit grad de izolare fonică si termică. La dimensionarea uşilor de intrare în clădire se tine seama de Standardele existente, de soluţiile constructive ale clădirii şi de normele cu privii e la accesul publicului în diferite categorii de construcţii.
Clasificarea uşilor se face după: poziţia pe care o au în construcţie: interioare şi exterioare; 77iodul cum se deschid: cu deschidere rabatabilă, batantă, culisântă, pivotantă, pliantă, turnantă şi armonică; numărul de canaturi: într-un canat, în două, în mai multe canaturi; numărul de rînduri: simple, duble, cuplate; construcţia foii: plină, cu geam; modul de asam¬blare cu tocul: pe toc, pe toc şi căptuşeală, pe căptuşeală; felul închiderii pe toc. cu falţ, fără falţ; structura foii: cu tăblii din lemn masiv, în rame şi tăblii din panouri celulare; sensul de deschidere: cu deschidere pe dreapta, pe stingă. x
9.2,2.1. TIPURI CONSTRUCTIVE DE UŞI
Uşi exterioare. Uşile exterioare se construiesc din lemn masiv în
structura rame şi tăblii, elemente masive profilate şi aplicate, cu orna¬mente variate (de arhitectură clasică sau de artă populară), pline sau cu geam. 1

Uşile exterioare din lemn se execută la scară redusă, fiind înlocuite cu uşi «din metal, metal şi sticlă etc.
Uşi interioare. în cadrul soluţiilor constructive ale uşilor interioare se deosebesc, după structura foii: uşi din rame cu tăblii, uşi cu foaia din panou celular.
Uşile cu foi din rame cu tăblii (fig. 9.39) se construiesc în două variante: cu tăblii din lemn masiv; cu tăblii din panouri de semifabricate superioare (PAL, PFL, placaj) şi sticlă. Ponderea cea mai mare o au însă uşile inte¬rioare cu foaia uşii executată din panouri celulare (fig. 9.40) pline sau cu ochi de geam, finisate opac (nefurniruite), finisate transparent (furniruite) sau acoperite cu folii imitaţii -de furnire.
9.40. Uşi interioare din plăci celulare:

Structura panoului celular constă dintr-o ramă formată din montanţi şi traverse, feţele din PFL care plachează rama, adaosuri interioare aşe¬zate în locurile de montare a broaştei sau balamalelor, miezul celular din lamele de PFL frînte sub un unghi de 140—150° sau miez celular din carton tip fagure (fig. 9.41).
La uşile ce se închid pe falţ se aplică bordură din lemn masiv, iar la cele fără falţ, bordura este din furnir gros de 3 sau 5 mm. Uşile ce se fini¬sează transparent vor avea suprafeţele furniruite.
Traversele ramei foii sînt prevăzute cu orificii pentru circulaţia aeru¬lui printre lamele în timpul încleierii foii de uşă şi servesc totodată pen¬tru fixarea barelor metalice de transport pe linia automată de finisare.
După sistemul de închidere pe toc, detaliile acestora sînt prezentate în figura 9.42. Dimensiunile de execuţie ale’tocurilor sînt: ă=,1890 mm cu. Z = 684, 784, 884 mm; h—2090 mm cu Z=684, 784, 884, 994 şi 1480 mm pentru uşi în două canaturi.
Uşi batante. Uşile batante se folosesc în spaţii unde circulaţia inte¬rioară se face în flux foarte intens. Acestea se construiesc numai în dublu canat, pentru a asigura circulaţia în ambele sensuri. Foile se montează numai pe toc şi pentru acţionarea lor se folosesc balamale speciale cu arc, numite balamale batante. Este o condiţie obligatorie ca foile de uşi batante să fie prevăzute cu geamuri, pentru a se observa circulaţia în ambele sen¬suri. La pereţii groşi, tocul este completat cu căptuşeală.
Uşi glisante. Atunci cînd spaţiul încăperilor nu permite rabatarea foii de uşă, se folosesc uşi glisante care se deplasează lateral. Pot fi cu glisare în’ interiorul peretelui sau în exterior. Pot fi într-un canat sau în două canaturi, cînd glisează în sensuri opuse.
9.22.2. TEHNOLOGIA FABRICĂRII UŞILOR
Tehnologia de fabricare a uşilor este organizată pe două linii dis¬tincte de fabricaţie: linia tocurilor din lemn masiv sau lamelat şi linia foilor de uşi din panouri celulare.
Tehnologia de fabricare a tocurilor în structura lamelată. Tocurile de uşi, datorită dimensiunilor mari şi profilului cu falţ şi pentru economi¬sirea’ materialului lemnos de sortimentaţie calitativ superioară se pot exe¬cuta în structură lamelată. Structura lamelată, sub formă de bloc de la¬mele, se realizează din lamele, prin încleierea în lungime şi grosime a acestora, debitate anterior, în dimensiuni corespunzătoare. Innădirea în lungime se face prin simplă aşezare cap la cap a lamelelor. Lamelele tre¬buie să satisfacă următoarele condiţii: calitate superioară, lungimea mi¬nimă 300 mm şi umiditatea 7 … 11%. Aplicarea adezivului pe o parte sau pe ambele părţi ale lamelelor se execută cu ajutorul unei maşini de apli¬cat adeziv cu valţuri. în general, în prima lamelă de la marginea orien¬tată spre muncitor nu se aplică adeziv, iar celelalte lamele .
aplicat adeziv pe o parte sînt aşezate paralel cu ea, pînă la completarea profilului cu numărul cerut de lamele, în cazul cînd numărul de lamele este par (fig. 9.43). în cazul unui profil cu un număr impar de lamele, se pot aşeza intercalat o lamelă fără adeziv şi o alta cu adeziv aplicat pe ambele feţe, pînă la realizarea profilului ales. ^ _
Lamelele se culeg de pe banda transportoare care le aduce de la maşina de aplicat adeziv şi se aşază pe banda transportoare a presei de încălzire
cu curenţi de înaltă frecvenţă (CIF), unde urmează să se formeze blocul lamelat.
Procesul de realizare a blocurilor lamelate trebuie să respecte urmă¬torii parametri: viteza benzii de transport 4 . . . 4,3 m/min; consum spe¬cific de adeziv 130 .. . 150 g/m2; durata de folosire a cleiului de la prepa¬rare să nu depăşească 2 ore.
Tehnologia de fabricare a foii de uşă în structură celulară. Pentru a se stabili specificul variantelor tehnologice, la fabricarea foilor de uşă in structură celulară, se va lua în considerare structura foilor de uşă ■— modul de închidere pe toc şi modul de finisaj.
După structură, foile de uşi pot fi cu structură celulară; din lamele frînte din PFL; din hîrtie fagure; cu miez spongios din material plastic.
Tehnologia formării structurii este, în general, aceeaşi cu mici deose¬biri privind tehnica montării miezurilor.
După modul de închidere pe toc, foile pot fi cu falţ şi fără falţ.
Sub acest aspect foile de uşi vor fi bordurate pe canturile longitudi¬nale cu borduri din lemn masiv pentru cele cu falţ şi furniruite pe can¬turi cu fîşii de furnir gros de 3 … 5 mm, pentru foile fără falţ.
In funcţie de finisaj foile de uşi pot fi: nefurniruite şi vopsite opac; nefurniruite şi texturate; furniruite, cu furnire estetice şi finisate trans¬parent; acoperite cu folii, imitaţie de furnire din PVC-nefinisate; acope¬rite cu folii imitaţie de furnire din hîrtie subţire, lăcuite.
După aceste variante de finisaje, se vor aplica tehnologii de finisare specifice ca: vopsire prin turnare, texturare, lăcuire.
Formarea foii de uşă. Pentru formarea foii de uşă, montanţii ramelor, traversele, adaosurile, feţele din PFL şi structura ’ celulară (lamele din PFL sau structuri fagure din hîrtie) se aduc la linia de formare sub formă de semifabricate.
Formarea ramei foii de uşă se realizează prin asamblarea montanţilor şi traverselor, prin prinderea la capete cu ajutorul unor cleme ondulate sau agrafe din metal. Plăcile din PFL, două cîte două, aşezate faţă la faţă se trec prin maşina de aplicat adeziv cu valţuri. Una din plăci este luată • şi aşezată cu faţa cu adeziv peste rama foii de uşă şi fixată prin capsare. Se întoarce rama cu 180° şi se aşază cu faţa pe transportor. în golul ra¬mei se introduc structura celulară şi adaosurile pentru accesoriile metalice (broască şi balamale), se fixează a doua placă din PFL şi se consolidează prin capsare. Foaia de uşă înaintează pe transportorul cu bandă şi se in¬troduce în dispozitivul de încărcare al presei multietajate. După comple¬tarea numărului necesar de foi de uşă, acestea sînt introduse automat în presă şi se presează. Regimul de presare este: presiunea specifică de 12-10° Pa, temperatura de 90 . . . 110°C şi durata de presare de 6 min. După închiderea ciclului de presare, presa se desface şi foile de uşi sînt preluate automat de descărcător, iar prin intermediul unui lift hidraulic care menţine nivelul stivei la nivelul platformei de descărcare, presa se descarcă, apoi stiva este trecută prin intermediul unui transportor pe transportoare cu role libere, unde se formează stocul tehnic necesar con¬diţionării.
Prelucrarea mecanică a foii de uşă. După condiţionare, stivele sînt transportate la un lift hidraulic, care alimentează agregatele de frezat canturi şi aplicat borduri (fig. 9.55). Foile de uşi 1 sînt formatizate cu aju-
torul unui circular dublu 2, montat chiar pe cadrul de rezistenţă al agre¬gatului. In continuare se frezează cu frezele 3 şi se aplică clei pe canturile panoului foii de uşă cu ajutorul cilindrilor pentru întins clei 4. Transpor¬torul cu lanţ 5 conduce foaia de uşă prin agregat, iar fixarea uşii în tim¬pul aplicării şi presării bordurilor se realizează eu ajutorul unor pistoane pneumatice 6. După realizarea presiunii, intră automat în funcţiune staţia de curenţi de înaltă frecvenţă 7 care, cu ajutorul electrozilor, ’ rea¬lizează uscarea în timp de 10 … 15 s, cu un curent de 1 A. întreruperea este automată şi presiunea asupra bordurii încetează. După presare se rea¬lizează operaţia de frezare plană 8, a bordurii la nivelul panoului. Pentru încleiere se utilizează adeziv pe bază de acetat de polivinil (aracet E sau aracet Ec). Foaia de uşă este evacuată din agregat prin împingere de către foaia următoare.
în continuare, foile de uşi bordurate sau furniruite pe cant se şlefuiesc pe ambele feţe, printr-o şlefuire de calibrare cu abraziv pe suport HE — tip 21 … 40 (60), la maşini de şlefuit cu cilindri şi înfăşurarea hîrtiei abrazive în spirală. In urma şlefuirii feţelor, foile de uşi ce urmează a fi furniruite se transportă la presă. Aici, sînt trecute prin maşina de aplicat adeziv, se formează pachetele, aşezîndu-se foile de furnir pe ambele feţe. Pachetele au între ele plăci de aluminiu cu care sînt introduse în presă şi presate. Presele sînt de tipul hidraulic multietajate, avînd parametrii regimului de furniruire: presiune (6 . . . 8)- IO3 Pa, temperatura 105… 110°C, cu durata presării de 6 min.
După furniruire şi condiţionare 24 … 48 ore, foile ele uşi se trec la agregatul de formatizat pe patru laturi, şi apoi sînt conduse la agre¬gatul de frezare a locaşurilor pentru accesorii. La aceste agregate manipularea se face cu transportoare cu ventuze cu vid. La stivuirea cu dispozitive cu vid se interzice staţionarea muncitorilor în zonele de lucru ale acestora; nu se vor face reparaţii de întreţinere în timpul funcţionării.
Maşina-agregat pentru frezarea locaşurilor pentru accesorii este o ma¬şină combinată pentru găurit şi frezat, capabilă să execute găurile şi sco¬biturile necesare montării balamalelor, broaştelor şi mânerelor. Maşina se compune dintr-un batiu, masa de lucru, rigla de poziţionare, dispozitivele cu aer comprimat, suporturi reglabile, mecanisme de găurit şi frezat ver¬ticale, mecanisme de găurit şi frezat reglabile. Capetele de găurit şi frezat sînt acţionate de motoare electrice individuale. Maşina poate executa sco¬bituri cu lungimea maximă de 250 mm şi găuri cu adîncimea maximă de 110 mm, în panouri avînd o grosime pînă la 65 mm. Foile de uşi cu go¬luri pentru geam se trec la maşina de frezat golul geamului.
Toate foile de uşi trec la şlefuirea feţelor, la maşini de şlefuit cu bandă lată, şlefuirea furnirului făcîndu-se cu granulaţii’ 800 . .! 100 (120). Ur¬mează un control calitativ, de unde sînt trecute la finisaj.
Finisarea foilor de uşi în structură celulară se realizează pe linia de finisare automată. înainte de introducerea în secţia de finisare, foilor de
uşi li se aplică la capete barele speciale de transport.
Instalaţia de finisare (fig. 9.45) este formată dintr-o serie de utilaje montate în linie, care realizează complet procesul finisării. Procesul fînisării începe cu desprăfuirea foii pe ambele feţe, la trecerea acesteia printuun desprâfuitor prevăzut cu cilindri perie şi cu un exhaustor pu¬ternic. După desprăfuire uşa este introdusă în tunelul de preîneălzire. Transportorul cu lanţ lucrează într-un ciclu de 32 s, din care 20 s consti¬tuie timpul de repaus, iar restul de 12 s timpul de transport. Lungimea tunelului de preîneălzire corespunde cu două cicluri, deci durata de pre- încălzire este de 64 s. Tunelul de preîneălzire este construit din plăci de aluminiu. încălzirea tunelului se face cu un sistem electric de lămpi cu radiaţii infraroşii (24 buc). Temperatura tunelului se poate regla cu aju¬torul unor termostate. în tunel se realizează o temperatură de 350 . . .
. . . 360°.C. Această temperatură asigură încălzirea suprafeţelor foilor de uşi, în decursul celor 64 s, pînă la temperatura de 90 . . . 100°C, necesară în momentul turnării grundului termoreactiv, pentru catalizarea reacţiei de policondensare (uscare) a grundului. Măsurarea temperaturii în tune¬lul de preîneălzire se efectuează cu ajutorul unor termocuple aşezate în diverse zone ale tunelului.
Foaia de uşă încălzită la 90 . . . 210°C, la sfîrşitul ciclului, iese din tu¬nelul de preîneălzire şi trece prin maşina de aplicat grund de îmbibare. Aplicarea grundului pe suprafeţele plane ale foilor de uşi se face prin intermediul valţurilor de aplicare ale maşinii. Pe canturile foii, grundul se aplică prin pulverizare cu ajutorul a două pistoale, care intră automat în funcţiune, în momentul cînd uşa trece prin faţa lor. Presiunea aerului
folosit la pulverizare se reglează la 21,5-IO5 Pa. Pulverizatoarele se aşază astfel încît distanta dintre duză şi suprafaţa de pulverizat (bordura uşn) să fie de circa 25 cm. Consumul specific de grund este de 45 g/m-pentru suprafeţele plane şi de 15 g/m2 pe suprafeţele bordurilor.
Transportorul următor, care preia uşa, lucrează cu doua viteze. Ast¬fel după maşina de aplicat grund, uşa trebuie transportata cu o viteza mai mare decît prin maşina de aplicat grund, m felul acesta evitindu se scurgerea grundului la capătul uşii, care iese ultimul din maşina. Trans portarea foii de usă în tunelul de uscare se face cu viteza mai redusa. Schimbarea vitezei’ de transport la ieşirea din maşina de aplicat grund se asigură cu două întrerupătoare cap de cursă, acţionate de sistemul de transport al uşilor. Durata parcurgerii tunelului de uscare este de 5 … ( s, timp în care foaia de uşă pătrunde într-o maşină de şlefuit cu cilindri
^ Şlefuirea se realizează pe o singură faţă a foii. Cilindrii perie sînt construit! din fibre de bessina (arbore tropical). Diametrul cilindrilor pe¬rie este de 305 mm, iar turaţia de 700 . .. 900 rot/min. Pentru şlefuirea celei de-a doua feţe, foaia de uşă este întoarsă cu ajutorul unui dispozitiv de întoarcere, acţionat automat chiar de foaia uşii, prin intermediul unui contactor de capăt de cursă, urmînd apoi şlefuirea celeilalte feţe. Urmeaza o desprăfuire, o preîncălzire şi aplicarea lacului termoreactiv de supra¬faţă. Timpul de trecere prin tunelul de preîncălzire este de 32 s, iar tem¬peratura realizată în tunel este de 340°C. on
Pentru aplicarea lacului se va realiza o viscozitate a acestuia de ZU . . .
. .. 25 s prin cupa 0 4 mm, la 20°C. Construcţia maşinii de aplicat lac este identică cu cea a maşinii de aplicat grund. Consumul specific de lac
este de 60 g/m2 suprafaţă plană. După lăcuire, foaia de usă este condusă în tunelul de uscare, pie a cu un exhaustor puternic, pentru evacuarea vaporilor de solvenţi dega¬jaţi în timpul uscării. Timpul de străbatere a tunelului este de_ circa 9 min.
La finisarea foilor de uşi, muncitorii vor fi echipaţi cu mănuşi şi haine de protecţie; se interzice acţionarea cu mina; se aplică normele de evitare a intoxicaţiilor; se interzice depozitarea în secţie a unor cantităţi mari de iac sau grund; buteliile de bioxid de carbon destinat stingerii incendiului se vor verifica periodic; accesul la instalaţia de bioxid de carbon sa nu fie
blocat.
In ultimul timp se utilizează foarte mult finisarea opaca a foilor de usi prin texturare care prin aplicarea unor straturi de vopsea colorate, cu reproducerea nuanţelor unor speci lemnoase, prezintă un finisa] supe¬rior, imitînd aspectul lemnului de diferite specii, fără a mai folosi ur¬nire, care sînt materiale deficitare.
9.3. PROCESUL TEHNOLOGIC AL FABRICĂRII CASELOR PREFABRICATE DIN LEMN
Dezvoltarea turismului (excursii, vacanţe, concedii) şi apariţia unor condiţii speciale de muncă şi cazare (şantiere, locuri izolate) au condus la proiectarea şi realizarea de case prefabricate din lemn.
Casele prefabricate sînt construcţii din panouri prefabricate modulate din lemn şi materiale pe bază de lemn, asamblate cu piese metalice şi alte sisteme de asamblare. Compartimentarea interioară a acestora este făcută în funcţie de destinaţie, amplasare şi gradul de confort.
Clasificare. Casele prefabricate din lemn se clasifică după diferite criteiii. destinaţie, perioadă de folosire, construcţie, număr de nivele fini¬sare exterioară. ‘ – – , – –
După destinaţie casele prefabricate pot fi: pentru cazare 1 4 per¬
soane; cazare 1—2 familii; locuinţe sub formă de garsoniere şi aparta-mente; dormitoare de 48, 100, 200 paturi; birouri cu 22 si 40 salariaţi; can¬tine cu 40, 100, 200 locuri; creşe ete.
După perioada de folosire casele sînt: cu folosire temporară si per-manentă.
După construcţie pot fi: cu construcţie fixă şi demontabilă.
După numărul de nivele sînt: cu parter, parter si etaj, parter si man¬sardă. ’
După finisarea exterioară casele prefabricate sînt: cu tencuială, pla-cate cu frize din lemn şi mixte. 5 *
Materii prime şi materiale. Sînt folosite diferite materii prime, ma-teriale şi accesorii, astfel: ‘
— materii prime: cheresteaua de răşinoase si stejar, PAL-ureo si fe-
nolic şi PFL; ‘ ’
— materiale de finisare: plăci de ipsos cu carton, tapet sau tencuială
din material plastic cu ingrediente minerale, tencuială strop, lacuri trans¬parente; ‘
— materiale de tratare: antiseptică, ignifugă si împotriva microorga¬nismelor; ’
—■ materiale de izolare .-folie de polietilenă şi pîslă din vată minerală;
~ accesorii: piese metalice, colţare, plăcuţe, şuruburi mecanice, şuru¬buri de ancorare, şuruburi şi cuie pentru asamblare şi consolidare; mate¬riale pentru instalaţii electrice şi instalaţiile de aducţiune şi evacuare de la bucătării şi grupuri sanitare şi accesorii pentru fixarea si manevrarea uşilor şi ferestrelor. ’
Părţi componente. In compunerea constructivă a caselor prefabricate intră repere simple şi repere complexe.
. Reperele simple se execută din cherestea şi pot fi: tălpi, stîlpi, scînduri şi şipci simple sau fălţuite, grinzi, elemente de scări si balustrade, per-vazuri. ‘
Reperele complexe din construcţia caselor prefabricate sînt: panourile, fermele, uşile şi ferestrele. Reperul complex principal îl constituie panoul care. este realizat într-o mare varietate, funcţie de poziţia sa în construc¬ţie şi sistemul constructiv. ’
„ Casă prefabricată parter (fig. 9.46). Panourile de pereţi se realizează în sistem sandviş, ^ avînd la bază o ramă din cherestea de răşinoase, for-mată din montanţi, traverse, diagonale pe care se face izolarea, placarea Şi. finisarea. îmbinarea între panouri se face prin lambă şi uluc dublu. Fixarea lor de fundaţie se face prin intermediul unei tălpi şi piese meta- -ice, iar la partea superioară cu talpă şi consolidare cu ajutorul unei cosoroabe.
19 Manualul maistrului din industria lemnului
— Panourile de tavan şi streaşină se execută din PAL-ureo fixat pe o ramă din cherestea de răşinoase.
— Acoperişul în două pante 28° este format din: ferme executate din scînduri de răşinoase bătute în cuie; panouri de tavan; astereala care se montează pe ferme şi se execută din plăci din aşchii de lemn peste care se fixează şipcile pentru învelitoare.
— Ferestrele şi uşile exterioare pot fi cu sau fără obloane.
—• Frontonul este un panou placat cu PAL fenolic.
—• Reperele necesare sînt: stâlpi, tălpi, balustrade, şipci astereală, pa- zie şi şipci de placare a pereţilor exteriori care se realizează din cherestea în diverse grade de prelucrare, de la brut pînă la fasonat şi finisat.
Casă prefabricată cu etaj (fig. 9.4). Părţile componente, asemănătoare cu cele ale casei-parter, cit şi părţile componente noi. se realizează în ur¬mătoarele soluţii constructive: ‘
Panourile de pereţi portanţi au 12 cm grosime (atît cele exterioare cît şi cele interioare), iar cele despărţitoare au 10 cm grosime. Structura este în sistem sandviş. Fixarea casei se face pe o fundaţie din beton Pa¬nourile de pereţi sînt fixate ‘ ”
în lungime cu ajutorul tăl¬pilor şi a trei lambe încleia¬te la fiecare rost, iar la col-ţuri şi îmbinări în T se pun plăcuţe şi şuruburi mecanice.
— Panourile de pardo¬seală sînt alcătuite dintr-un schelet de grinzi din cheres¬tea de răşinoase placat cu PAL (în sistem sandviş).
—■ Acoperişul în două pante este format din: fer¬me alcătuite în sistemul grinzi cu zăbrele din cheres¬tea de răşinoase, frontoane placate cu PAL fenolic, pa¬nouri streaşină cu frize r㬺inoase, panou pazie şi pa¬nou tavan peste etaj execu¬tat în sistemul sandviş.
Casă prefabricată cu man¬sardă (fig. 9.48). Acest tip de casă este o însumare de elemente prefabricate din lemn şi materiale pe bază de lemn cum sînt: panouri de pereţi, panouri de pardosea¬lă peste parter, panourile de tavan peste mansardă, fron¬toane, panouri-streaşină, pa- nouri-pazie, căpriori, pane, ferestre, uşi etc.
— Panourile de pereţi portanţi au grosimea de 12 cm, iar panourile de pe-reţi despărţitori, de 10 cm. Structura lor este în sistem sandvis. Fixa¬rea lor de fundaţie se face prin intermediul unei tălpi, cu piese metalice şi şuruburi de ancorare, iar la partea superioară se rigidizează printr-o taipa superioara. Îmbinarea lor în lungime se face cu trei lambe încleiate
pe inajţimea panourilor şi cu plăcuţe şi cu şuruburi metalice la colturi si îmbinări m T. * *
. ” Panourile de pardoseală peste parter sînt realizate în sistem sand¬viş din grinzi speciale de răşinoase placate cu PAL.
— Acoperişul în două pante (45°, cu mansardă) constă în următoarele panouri prefabricate şi subansambluri: frontoane, panouri de tavan, pa- nouri-streasină si panouri-pazie, realizate dintr-un schelet de răşinoase placat cu frize de răşinoase şi căpriori, cleşte, panele, realizate din che¬restea de răşinoase, pentru ferme.
Structuri sandviş folosite la realizarea panourilor pentru pereţi /fio 9.49)).
Straturile şi materialele folosite la realizarea acestor sisteme construc¬tive sînt: PAL-ureo 1, folie plastic 2, pîslă din vată minerală 3, strat aer 4, PAL-fenolic 5, tencuială vinarom 6, tapet 7, şipci ramă 8. ^
Prin aceste sisteme constructive se realizează izolarea termică şi acus¬tică (atenuarea zgomotelor). Ele se pot realiza în grosimi de 10, 12, şi 13 cm, în funcţie de destinaţia panourilor de perete şi rolul lor în con¬strucţie. . „ .
Condiţii tehnice, de execuţie. Umiditatea maximă a reperelor şi a re¬perelor complexe va fi pentru reperele masive de la panouri şi piese deta¬şate rindeluite de 20%, pentru duşumele şi ferme 28o/0, iar pentru elemen¬tele detaşate brute de 30%, PAL, PFL şi placajul nu vor depăşi 18 /o- —• Toate piesele din lemn sînt tratate antiseptic şi ignifug. _
Toate suprafeţele vizibile se rindeluiesc, se scot şi se înlocuiesc no¬durile vicioase şi pungile de răşină. Suprafeţele rindeluite vor fi netede si curstc.în timpul prelucrării se elimină defectele care periclitează rezistenţa pieselor. Nu se admit: putregai sub orice formă, găuri de insecte, crăpă¬turi străpunse mai mari de 1/3 din grosime şi lungime.
— Prelucrările reperelor se vor face brute sau fasonate, în funcţie de rolul şi poziţia lor şi de condiţiile tehnice cerute produsului.
— îmbinările diferitelor repere complexe se vor face prin cuie, şuru¬buri şi accesorii metalice, cu sau fără elemente de asamblare (lambă si uluc, cep şi scobitură) încleiate sau neîncleiate, conform condiţiilor teh¬nice. îmbinările şi înnădirile se execută îngrijit, astfel încît suprafeţele în contact să fie cît mai mari, pentru a realiza, după caz, asamblări eît mai^ rezistente sau cît mai etanşe. La panouri, montanţii şi traversele de capăt se îmbină în cep şi scobitură, consolidate prin cuie, iar traversele intermediare se prind numai prin cuie.
• Finisajul interior poate fi din plăci de ipsos cu carton, tapet sau tencuială din material plastic cu ingrediente minerale.
Finisajul exterior se execută cu aceeaşi tencuială din material plas¬tic sau tencuială strop.
— Reperele din lemn masiv finisate natur se vor finisa transparent. Instalaţiile de aducţiune şi evacuare (băi, bucătării) vor fi montate în-
tr-un singur panou sanitar.
— Instalaţia electrică va fi înglobată în pereţi, urmînd ca racordul să se facă pe şantier.
Procesul tehnologic al fabricării caselor prefabricate. Procesul se desfăşoară în trei linii de fabricaţie: linia ferme, linia panouri, linia piese detaşate.
Cînd în aceeaşi unitate se execută şi uşile şi ferestrele se adaugă si a patra linie — linia uşilor şi ferestrelor.
Panourile fiind modulate, din ele se pot executa construcţii diverse ca dimensiuni şi compartimentare şi distribuţie interioară.
Acest lucru permite realizarea în serie mare a diverselor tipuri de panouri, ceea ce face ca liniile de fabricaţie să poată lucra continuu.
Din punctul de vedere al utilajului, producţia de case prefabricate uti-lizează, atît pentru debitare cît şi pentru prelucrare, metodele de lucru şi maşinile-unelte universale, utilizate în procesul tehnologic al industriei de tîmplărie mecanică.
Procesul tehnologic de asamblare este specific acestui produs.
— In cazul cantităţilor mici se va folosi prelucrarea pieselor cu mersul alternativ pe maşini-unelte şi a montajului, în succesiunea operaţiilor fără bandă transportoare.
— In cazul producţiei de serie mare, procesul tehnologic se organi¬zează pe benzi rulante’ automate sau semiautomate, funcţie de mărimea seriei.
— în cazul asamblării în bandă, aceasta se va face pe grupe de acelaşi fel de panouri.
In general, succesiunea operaţiilor pe bandă a panourilor este aceeaşi: asamblarea ramei, fixarea plăcii de PAL pe una din feţe, întoarcerea pa¬noului şi aşezarea materialului termoizolant (pîslă din vată minerală şi folie plastic), aplicarea celui de-al doilea strat de PAL. După această ope¬raţie panourile sînt dirijate pentru finisare.
’ Pe linie, pentru realizarea acestor operaţii sînt: mese de lucru, meca-nismul transportor, electropalan, pentru întoarcerea şi ridicarea de pe bandă la capătul benzii (piesele fiind grele). Pentru înrămat şi bătut cuie linia poate fi dotată cu maşină automată sau poate fi folosită o masă de lucru cu dispozitiv pneumatic de strîngere, baterea cuielor făcîndu-se
manual. . . „
După finisare şi recepţie părţile componente pot fi livrate în stare de-
montabilă sau montată.
10
CONDUCEREA Şl ORGANIZAREA PRODUCŢIEI Şl A MUNCII ÎN INDUSTRIA LEMNULUI
10.1. RAMURILE INDUSTRIALE DE EXPLOATARE
Şl PRELUCRARE A LEMNULUI
Economia forestieră este unul din cele mai complexe sectoare produc¬tive ale economiei naţionale. Ea cuprinde atît activităţile deosebit de va¬riate ale silviculturii — ramură distinctă a economiei naţionale — cit şi cele specifice exploatării şi prelucrării lemnului — ramură importantă a industriei. în ramurile industriale ale exploatării şi prelucrării lemnu¬lui sînt grupate activităţi legate de recoltarea, transportul şi prelucrarea produsului principal al pădurii — lemnul.
Industria de exploatare a lemnului are ca principală activitate recol¬tarea şi deplasarea lemnului recoltat în depozite, unde, după fasonare şi sortare, este dirijat spre beneficiari.
Industria de prelucrare a lemnului cuprinde activităţile legate de fa¬bricarea unor produse destinate să folosească ca bunuri de consum sau ca materii prime pentru alte activităţi. Industria de prelucrare a lemnu¬lui cuprinde la rîncîul ei: industria produselor finite şi industria produ¬selor semifinite, ca subramură. Se consideră produse finite acele produse care au suferit toate modificările cantitative şi calitative în întreprinde¬rile sau combinatele de prelucrarea lemnului şi sînt destinate pentru consum sau ca mijloace de producţie în alte întreprinderi. Produsele ob¬ţinute în întreprinderile sau combinatele de prelucrare a lemnului şi care în continuare pot fi prelucrate în alte fabrici prelucrătoare, în diverse produse, sînt considerate produse semifinite.
Din categoria produselor finite fac parte: mobila, uşile, ferestrele, parchetul, ambarcaţiunile, planoarele, instrumentele muzicale, chibritu¬rile, articolele sportive, rechizitele şcolare, articolele din lemn pentru uz casnic etc., toate intrînd în grupa economică B, respectiv la industria mijloacelor sau bunurilor de consum.
Producţia de semifinite cuprinde: cherestea, traverse, furnire, pla¬caje, lemn stratificat, panele, plăci din fibre de lemn (PFL), plăci clin aşchii aglomerate (PAL), plăci celulare etc., toate aparţinînd grupei eco¬nomice A, a industriei mijloacelor de producţie.
Activitatea de prelucrare a lemnului este organizată, parţial, chiar în cadrul sucursalelor de exploatare, transport tehnologic şi prelucrare pri¬mară a lemnului (fostele IFET-uri), prin secţiile de industrializare ale acestora. Cea mai mare parte din activitatea de prelucrare a lemnului este organizată în Societăţi comerciale pe acţiuni — SA (fostele CPL şi IPL), cu secţii de producţie izolate şi dispersate, în general, (în cadrul a cîte unui judeţ, care sînt unităţi SA (fostele CPL şi IPL), cu secţii de producţie izolate şi dispersate, în general, (în cadrul a cîte unui judeţ, care sînt unităţi mari, cu profil complex, cu mai multe secţii şi ateliere de producţie, (aflate, în general, pe acelaşi teritoriu industrial.
10.2. ÎNTREPRINDEREA INDUSTRIALA
Definiţia şi principalele caracteristici ale întreprinderii industriale.
Unitatea de bază a industriei este întreprinderea industrială, care poate fi sub formă de societate comercială sau regie autonomă.
întreprinderea industrială reprezintă o unitate social-economică — in-tegrată organic în structura sistemului naţional — în care întregul colec¬tiv de salariaţi lucrează în strînsă cooperare şi în condiţii tehnico-organi- zatorice şi de timp determinate de natura şi _ complexitatea producţiei, pentru a realiza, potrivit prevederilor planului, produse, lucrări şi ser¬vicii necesare dezvoltării şi progresului societăţii.
Principalele caracteristici ale întreprinderii industriale sînt următoa¬rele: . „ , „ .
— are personalitate juridică, atribut dobîndit în momentul înregis¬trării întreprinderii nou înfiinţate şi autorizate;
— are cont la bancă şi încheie bilanţ, beneficiază de credite bancare în condiţiile prevăzute de actele normative existente în România sau în legislaţia internaţională;
încadrează personal muncitor în funcţie de cerinţele procesului de
producţie şi în limitele normelor legale;
— dispune de un potenţial complex (fig. 10.1).
Tipurile întreprinderilor industriale. In raport cu criteriile adoptate, întreprinderile industriale se diferenţiază pe tipuri. Tipurile întreprin¬derilor industriale sînt prezentate în tabelul 10.1.
Funcţiile întreprinderii industriale. Diversitatea şi complexitatea sar¬cinilor ce trebuie îndeplinite de întreprnderile industriale impun dife¬renţierea activităţii acestora pe funcţii.
Funcţiile întreprinderilor industriale sînt următoarele:
— funcţia de dezvoltare-cercetare;
— funcţia de producţie;
— funcţia comercială;
— funcţia financiar-contabilă;
— funcţia de personal.
Funcţia prezintă un domeniu din activitatea întreprinderii caracteri¬zat de un număr de atribuţii interdependente, reunite prin scopul comun urmărit.
In cadrul structurii societăţii comerciale, secţiile reprezintă unităţi cu autonomie tehnologică determinată, organizate şi conduse în funcţie de natura proceselor şi produselor, de volumul şi complexitatea activităţii, de tipul şi organizarea producţiei. Structura de producţie a secţiei cu¬prinde atelierele şi locurile de muncă, individuale sau colective.
în funcţie de condiţiile de deservire a locurilor de muncă şi de nu¬mărul de schimburi de lucru pe zi, în structura secţiei se determină nu¬mărul de muncitori şi maiştri, respectîndu-se valoarea ponderii ierarhice, adică numărul de muncitori aflaţi sub autoritatea unui maistru.
Organigrama reprezintă un document-cadru. Pentru a evidenţia po¬ziţia, rolul, legăturile personalului în structura de organizare, organi¬grama trebuie însoţită de regulamentul de organizare şi funcţionare. Acest document precizează, pentru fiecare salariat încadrat într-un loc de muncă, următoarele:
—• sarcinile de îndeplinit şi cerinţele postului (pregătire profesională, experienţă);
— răspunderea în muncă;
—■ legăturile de serviciu cu alte persoane;
—■ legăturile dintre compartimente;
— problemele referitoare la încadrare, promovare, perfecţionare;
— condiţiile de determinare a consumului de muncă şi de salari¬zare ş.a.
Sistemul informaţional — instrument al procesului de conducere a întreprinderii industriale. în activitatea desfăşurată, întreprinderea uti-lizează maşini, utilaje, instalaţii, materii prime, materiale, combustibili, energie, informaţii privitoare la natura resurselor primite şi condiţiile lor de transformare.
Informaţiile, în cantităţi determinate de gradul de cunoaştere a pro¬blemei pe care o descriu (o problemă cunoscută implică o cantitate mai mică de informaţie şi invers), sînt generate, analizate, prelucrate şi trans¬mise în mod organizat între compartimentele structurii şi colectivele de muncă. Informaţiile prelucrate servesc pentru luarea şi aplicarea deci¬ziilor privind acceptarea, modificarea, pregătirea condiţiilor de execuţie, executarea sarcinilor planificate, utilizarea rezultatelor controlului pen¬tru îmbunătăţirea condiţiilor noii perioade de activitate.
Informaţiile pot fi utile dacă ele există într-o anumită cantitate şi formă ce asigură gradul de cunoaştere impus şi la un termen stabilit.
Pentru a asigura cantitatea, calitatea şi circulaţia informaţiilor, în ac-tivitatea întreprinderii este organizat şi funcţionează — integrat struc¬turii acesteia — sistemul informaţional.
Sistemul informaţional reuneşte organic în structura sa informaţiile (considerate ca o materie primă), metodele şi mijloacele (tehnice) de culegere, prelucrare, transmitere şi păstrare care trebuie să asigure cali¬tatea şi condiţiile de circulaţie şi folosirea informaţiilor.
Pentru a asigura luarea deciziei corespunzătoare, informaţia trebuie să fie: semnificativă, exactă, completă, verificabilă, actuală, continuă. ^
Satisfacerea condiţiilor de circulaţie şi utilizare raţională şi economică impune ca informaţia să evite paralelismele în structura întreprinderii şi să asigure principiul conexiunii inverse (fig. 10.5). Aplicarea principiu¬lui conexiunii inverse sau al retroacţiunii informaţiei, în activitatea în-

treprinderii, prezintă importanţă atît pentru valorificarea propunerilor şi sugestiilor făcute de salariaţi privind îmbunătăţirea conţinutului unor proiecte şi programe elaborate fără cunoaşterea deplină a posibilităţilor de execuţie, cit şi pentru completarea informaţiilor şi asigurarea carac¬terului lor corect si exact. PROCESUL DE PRODUCŢIE ÎN ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE
Definiţia şi laturile procesului de producţie. în cadrul unei între¬prinderi industriale funcţia de producţie, funcţie primordială, implică existenţa şi organizarea unui proces de producţie. Procesul de producţie reprezintă „totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de munca Ş! proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea or¬ganizata, condusă şi realizată de oameni, a obiectelor muncii“.
In afara de procesele naturale (uscare, răcire, fermentare etc.), în care asupra obiectului muncii acţionează factorii naturali, realizarea de către oameni a procesului de producţie delimitează două laturi principale ale acestuia şi anume:
77″ Procesul tehnologic, acea latură a procesului de producţie repre- zentind transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectului muncii (modificarea formei, structurii, grupării, compoziţiei chimice, amplasării m spaţiu etc.);
,. 77 Procesul de muncă, care reprezintă activitatea executantului in¬dividual sau colectiv în sfera producţiei materiale. La început, folosind propria energie pentru acţionarea mijlocului de muncă, executantul trans- °rma direct obiectul muncii şi din această cauză procesul tehnologic se suprapune mtrutotul cu procesul de muncă.
Producerea mecanizării în procesul de producţie, cele două la¬turi încep sa se separe ajungîndu-se ca, în cazul automatizării, procesul tehnologic să aibă loc numai prin acţiunea automată a mijloacelor de munca; procesul de muncă se rezumă, astfel, la reglarea, supravegherea şi luarea deciziilor de conducere a procesului de producţie.

Procesul tehnologic se realizează în baza unor documentaţii tehnice; în fişele tehnologice şi planurile de operaţii se stabileşte ordinea crono¬logică a operaţiilor tehnologice prin care materia primă va deveni un produs finit sau semifabricat. Operaţia tehnologică este partea procesului tehnologic ce reprezintă transformarea directă cantitativă şi calitativă a obiectului muncii într-un produs finit sau semifabricat, cu anumite ca¬racteristici măsurabile, realizat cu ajutorul mijloacelor manuale sau cu un anumit utilaj.
Pentru a asigura condiţiile ca fiecare executant să răspundă de rezul¬tatele muncii lui, procesul de muncă se subdivide în părţi omogene din punct de vedere tehnologic, care să poată fi date ca sarcină unui exe¬cutant: operaţia de muncă, faza de muncă, mînuirea şi mişcarea.
Operaţia de muncă reprezintă partea procesului de muncă de a cărei efectuare răspunde un executant pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje şi unelte de muncă, acţionînd asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii, în cadrul aceleiaşi tehnologii.
Operaţia de muncă se poate suprapune în întregime cu operaţia teh-nologică, în cazul unui proces de producţie manual şi se va diferenţia de operaţia tehnologică, în cazul unui proces de producţie mecanizat sau automatizat. Un executant poate răspunde de efectuarea unei operaţii de muncă ce poate îngloba mai multe operaţii tehnologice şi care se reali¬zează succesiv sau, la procese complexe, anumite părţi din operaţia teh¬nologică.
Durata unei operaţii de muncă poate fi mai mare, egală sau mai mică decît a unui schimb de lucru. Pentru a determina cît mai exact cantita¬tea de muncă necesară realizării sarcinii de producţie, operaţiile de muncă se împart în faze de muncă, treceri, mînuiri, mişcări.
Faza de muncă este partea operaţiei de muncă ce se caracterizează prin utilizarea aceleiaşi unelte de muncă şi aceluiaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind transformare tehnologică.
Trecerea reprezintă partea fazei de muncă ce se repetă identic.
Mişcarea este cel mai simplu element al activităţii executantului, care constă dintr-o deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de utilaj sau de organele de comandă, de unealta de muncă sau de obiectul muncii, asupra căruia acţionează. Gruparea de mişcări constituie com¬plexul de mişcări.
Mînuirea este partea procesului de muncă reprezentînd un anumit grup de mişcări ale unui executant, determinate de un scop bine definit. Gruparea de mînuiri constituie complexul de mînuiri.
Organizarea procesului de producţie. Un proces de producţie poate
avea loc dacă, în primul rînd, există elementele necesare producţiei, adică:
— mijloacele de muncă (utilaje, instalaţii, scule etc.);
—• obiectele muncii (materiale, semifabricate, piese etc.);
—• forţa de muncă (muncitori, maiştri, tehnicieni, ingineri etc.).
Existenţa în întreprinderea industrială doar a acestor 3 elemente com-ponente nu este suficientă; pentru a desfăşura un proces de producţie este absolut necesar să existe, în al doilea rînd, şi un sistem de legături organizatorice care să realizeze reunirea resurselor umane cu cele materiale, care să pună în mişcare elementele componente ale procesului de producţie.
Organizarea producţiei reprezintă ansamblul de activităţi care privesc tocmai reunirea, în acelaşi timp şi în acelaşi spaţiu, a elementelor com¬ponente ale unui proces de producţie, pe baza planului de producţie, a tehnologiei existente a normativelor, în scopul realizării produselor (ser¬viciilor) planificate la termen, de calitate şi cu cheltuieli minime de or¬ganizare.
Organizarea producţiei îmbracă două aspecte importante:
— organizarea producţiei în timp;
—• organizarea producţiei în spaţiu.
Organizarea producţiei în timp include activităţile care se referă la:
— stabilirea ciclurilor de producţie ale produselor, ansamblurilor la nivelul întreprinderii, secţiei, atelierului. Ţinînd seama de condiţiile de producţie existente, pe baza ciclurilor de producţie se determină momen¬tul începerii procesului de producţie (ciclul de producţie este perioada de timp în decursul căreia obiectul muncii, trecînd prin toate operaţiile procesului de producţie, se transformă în produs finit);
—• defalcarea pianului de producţie al întreprinderii pe secţii, ate¬liere, formaţii de lucru, ţinînd cont de ciclurile de producţie; prin plan se stabileşte producţia pe care fiecare verigă a organizării producţiei tre¬buie să o realizeze într-o anumită perioadă de timp;
—■ programarea operativă a producţiei, adică stabilirea ordinii prin care un anumit reper (comandă) urmează să fie prelucrat pe fiecare loc de muncă;
— dispecerizarea producţiei, activitate prin care se urmăreşte modul de realizare a programării şi se iau măsuri operative de corecţie.
Organizarea producţiei în spaţiu cuprinde activităţi privind:
— amplasarea optimă a secţiilor, atelierelor şi locurilor de muncă (ceea ce determină cheltuielile cu spaţiu de producţie);
— circulaţia raţională a obiectelor muncii (ceea ce determină chel¬tuielile cu transportul intern).
între acestea două laturi ale organizării producţiei există o strînsă legătură şi condiţionare.
Verigile organizării producţiei. Organizarea producţiei în timp şi în spaţiu trebuie să se facă pe fiecare verigă a structurii de producţie a în¬treprinderii, şi anume: loc de muncă, zonă tehnologică (atelier, formaţie de lucru) şi secţie de producţie. Aceste verigi sînt coordonate la nivelul întreprinderii.
Locul de muncă este zona (spaţiul) înzestrată cu mijloace de muncă şi organizată pentru realizarea unei operaţii sau lucrări de către un exe¬cutant, în condiţiile de muncă precizate. Locul de muncă este veriga primară şi, în acelaşi timp, fundamentală a organizării producţiei.
Zona tehnologică (atelier, formaţie, de lucru, brigadă) este alcătuită dintr-un grup de locuri de muncă între care reperele şi materialele pre¬lucrate au o circulaţie deosebit de intensă; zonele tehnologice reunesc locuri de muncă care, fie că prelucrează aceleaşi repere, fie că efec¬tuează aceleaşi operaţii tehnologice la mai multe repere, le determină un profil destul de clar conturat.
trebuie să se caute soluţii optime de organizare prin care să se respecte, pe cit posibil, principiile menţionate, ţinîndu-se seama, totodată, de o serie de factori cum sînt: procesul tehnologic, produsul finit, tipul de producţie care determină organizarea producţiei etc.
Tipuri de producţie. Pentru a asigura o eficienţă maximă activităţii întreprinderii este necesar să se aplice metode şi forme optime care să asigure o organizare judicioasă atît a fabricaţiei în sine, cit şi a tuturor activităţilor care concură nemijlocit la realizarea producţiei. In acest sens se impune alegerea celor mai raţionale metode şi forme de organizare a producţiei în timp şi spaţiu, care să permită creşterea productivităţii muncii,’ îmbunătăţirea calităţii produselor, reducerea costurilor de pro¬ducţie, respectarea termenelor de fabricaţie etc.
Deoarece nomenclatura producţiei fabricate de către o întreprindere poate fi foarte variată sau foarte restrînsă, deoarece acelaşi produs se poate fabrica în cantităţi foarte mari o perioadă de plan îndelungată, sau într-un singur exemplar o perioadă mai scurtă, rezultanta combinatorie a acţiunii acestor factori determină „tipul de producţiei
După tip, producţia poate fi:
— de masă (nomenclatură foarte constantă, foarte restrînsă, acelaşi produs se fabrică în cantităţi foarte mari);
— individuală (nomenclatura producţiei este foarte variată, foarte in-constantă, volum de producţie foarte mic, se fabrică chiar un singur exemplar din fiecare produs);
— de serie, tip intermediar de producţie care se apropie prin carac¬teristici fie de producţia de masă (seria mare), fie de cea individuală (seria mică, mijlocie). In cadrul producţiei de serie se fabrică în cantităţi mari un anumit produs, dar de tipuri diferite.
Fiecare tip de producţie determină un anumit grad de specializare a locului de muncă. Astfel, specificul producţiei de masă constă în faptul că fiecare loc de muncă este în întregime specializat, executîndu-se una şi aceeaşi operaţie tehnologică asupra unui singur produs, pe toată durata ele timp programată.
. în cazul producţiei individuale, locurile de muncă nu au nici un fel de specializare pe repere, deoarece nomenclatura producţiei fabricate este foarte variată, fără repetare în timp; se poate însă realiza o specializare tehnologică a locurilor de muncă. în cazul producţiei de serie, în raport cu volumul producţiei, locurile de muncă pot avea o specializare teh¬nologică, dar şi o specializare pe un anumit număr de repere diferite care le acoperă întregul timp programat, repere care se repetă periodic în timp, sub formă de loturi.
Lotul este alcătuit dintr-un număr de piese identic constructiv şi tehnologic şi care se prelucrează folosind acelaşi timp pentru pregătirea şi încheierea operaţiilor.
în producţia de serie, numărul de repere (piese) diferite care se pre-lucrează în medie pe un loc de muncă caracterizează tipul de serie,
astfel:
— seria mare 2—5
— seria mijlocie 6—20
— seria mică 21—40
_ Fiecare tip de producţie impune alegerea anumitor metode de orga¬nizare a producţiei în timp şi în spaţiu, prin aplicarea cărora să se obţină maximum de eficienţă în cadrul tipului respectiv de producţie.
Definiţia şi structura ciclului de producţie. Ciclul de producţie este intervalul de timp în decursul căruia obiectul muncii, trecînd prin toate operaţiile procesului de producţie, devine produs finit sau semifabricat.
Ciclul de producţie se stabileşte atît pentru fiecare produs şi suban- samblu în parte, cît şi la nivelul formaţiei de lucru, atelierului, secţiei, întreprinderii în ansamblu. ‘ ‘
în cadrul organizării producţiei în timp, ciclul de producţie stă la baza elaborării programelor de producţie ale secţiilor, atelierelor, forma¬ţiei de lucru, fiind unul din indicatorii care caracterizează gradul de perfecţionare a organizării producţiei în timp. Durata ciclului de produc¬ţie, care exercită o influenţă deosebită asupra tuturor laturilor activităţii întreprinderii, este dată de elementele sale componente (fig. 10.6).

Deci, durata ciclului de producţie (Dcp) este dată de suma duratelor de timp care alcătuiesc structura ciclului de producţie (după fig. 10.6):
La durata timpului operativ (Top), ce se poate calcula lesne pe baza timpilor normaţi de execuţie a operaţiilor tehnologice, se adaugă o cotă procentuală din timpul operativ, stabilită pe bază de date statistice, pen¬tru determinarea celorlalte elemente ale ciclului de producţie. Taux este tipul auxiliar, Tpmt — timpul pentru procese naturale şi TÎntr — timpul de întreruperi. ‘ *
Pentru a calcula ciclul de producţie al unui produs complex (maşină) trebuie să se calculeze mai întîi timpii operativi de execuţie a piese or, a loturilor de piese ce alcătuiesc produsul respectiv, iar apoi timpii ele asamblare a acestora. _ _ . _
Pe baza cunoaşterii începutului şi sfîrşitului ciclului de producţie se determină momentul începerii lucrului la produsul respectiv, precum şi termenul de livrare finală, în fiecare verigă organizatorica a producţiei, ţinînd seama de condiţiile de producţie existente. _
Scurtarea ciclului de producţie are ca rezultat micşorarea aşa-numi- tei producţii neterminate“. Prin producţie neterminată se înţelege pro¬ducţia care n-a trecut prin toate operaţiile procesului de producţie şi care fiind în acest stadiu, nu poate fi vîndută; de aceea, pentru a nu mări producţia neterminată, care nu poate fi vîndută, se recomanda sa nu se înceapă lucrul la un nou lot de piese, dacă nu se termina mai de¬vreme lotul anterior fată de termenul limită stabilit şi, de asemenea, se recomandă ca întreruperile să fie minime în prelucrarea aceluiaşi lot de piese. Calitatea de proprietari asupra unei părţi a mijloacelor de pro ductie determină colectivul de oameni ai muncii al unei întreprinderi m dustriale să acţioneze în sensul reducerii tuturor elementelor duratei ci¬clului de producţie al produselor, deoarece şi în acest mod şe poate in fluenta pozitiv situaţia financiară a întreprinderii. Astfel, produsele, fund terminate mai repede, pot fi vîndute mai repede şi încasata valoarea lor; deci, prin scurtarea ciclului de producţie, viteza de rotaţie a mijloace or circulante creşte şi, odată cu aceasta, masa beneficiului întreprindem, ca
şi cea a beneficiului oamenilor muncii, creşte şi ea.
Scurtarea duratei ciclului de producţie este rezultanta micşorării tu¬turor elementelor structurii ciclului de producţie. Deoarece ciclul ope¬rativ are o pondere mare în durata ciclului de producţie ţinînd seama de tipul de producţie, trebuie aplicate şi acele metode de îmbinare m timp a operaţiilor tehnologice, de programare (succesiva paralela, succesiv- paralelă etc.) care să permită această scurtare a ciclului de producţie.
10.5. ORGANIZAREA MUNCII ŞI
ELEMENTE DE ERGONOMIE APLICATĂ
Conţinutul şi sarcinile organizării muncii. Organizarea muncii repre-zintă un sistem de măsuri, metode, forme şi mijloace cu caracter social- economic şi tehnic-organizatoric orientate spre asigurarea şi folosii eficientă a salariaţilor în scopul obţinerii unui efect util al activităţii ci muncă. De asemenea, prin mijloacele şi formele de organizare a muncii se urmăreşte crearea unor condiţii _ cît mai bune de lucru, menţinerea sănătăţii omului, uşurarea muncii şi creşterea productivităţii ei.
Programele de dezvoltare a economiei româneşti prevăd promovarea cu consecventă si perfecţionarea organizării activităţii în toate sectoarele vieţii economico-sociale; în acest fel se urmăreşte asigurarea climatului de ordine si disciplină, care favorizează utilizarea cu maximum de ran¬dament a tuturor resurselor, creşterea eficienţei economice, situarea ţarii noastre în rîndul ţărilor dezvoltate. Alături de perfecţionarea tehnologu-
lor existente, de introducerea celor noi şi extinderea mecanizării, automa¬tizării, cibernetizării şi robotizării proceselor de producţie, organizarea muncii reprezintă o componentă indispensabilă a activităţii muncii şi în domeniul industriei lemnului.
Principalele efecte ale organizării muncii sînt:
— creşterea gradului de valorificare a materiilor prime (lemnoase), a materialelor, combustibililor, energiei, prin reducerea consumurilor spe¬cifice, reciclarea materialelor recuperabile, recondiţionarea pieselor de schimb, în vederea sporirii gradului de utilizare a resurselor proprii şi a reducerii importurilor;
— sporirea siguranţei în funcţionarea maşinilor, utilajelor, instala¬ţiilor;
•— reducerea timpului de întreruperi şi staţionări a maşinilor şi de imobilizare a materialelor, semifabricatelor, produselor în procesele de transformare, circulaţie, depozitare; creşterea răspunderii în muncă şi respectarea ordinei şi disciplinei;
— îmbunătăţirea condiţiilor de protecţie şi securitate a muncii;
— creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor;
— realizarea ritmică a producţiei şi respectarea graficelor de coope¬rare;
— creşterea productivităţii muncii;
— reducerea cheltuielilor de producţie;
— sporirea beneficiilor şi eficienţei economice.
In condiţiile noi ale României, scopul final al organizării raţionale a muncii este economia de muncă, sporirea eficienţei sale şi, ca rezultat al acesteia, creşterea bunăstării salariaţilor.
Rezultă că organizarea muncii trebuie să rezolve următoarele aspecte:
■—- economică: economisirea de muncă vie şi materializată prin îm-bunătăţirea factorilor organizatorici, perfecţionarea pregătirii profesionale a forţei de muncă şi utilizarea eficientă a acesteia;
— tehnică: promovarea pe scară largă a tehnicii noi şi a tehnolo¬giei avansate, în scopul uşurării pe cît posibil a muncii şi reducerii chel¬tuielilor de muncă;
— psihofiziologică: crearea celor mai prielnice condiţii de muncă, menite să asigure menţinerea capacităţii de muncă şi lichidarea cheltu¬ielilor de prisos de energie, determinate de influenţele negative ale unor factori de mediu;
— socială: rezolvarea în practică a uneia dintre sarcinile principale, pentru transformarea muncii într-o activitate care implică gîndire teh¬nică şi economică, efort intelectual, creaţie şi pasiune.
Obiectul de studiu al organizării raţionale a muncii cuprinde deci un ansamblu bine definit de probleme, din rîndul cărora menţionăm ca fiind mai importante:
— perfecţionarea continuă a diviziunii muncii şi o formelor şi meto¬delor de cooperare în muncă;
— studiul procesului de muncă în vederea stabilirii, introducerii şi generalizării celor mai raţionale metode de muncă;
— amplasarea, organizarea raţională a locului de muncă şi servirea corespunzătoare a acestuia;

— organizarea muncii în schimburi în vederea stabilirii unui regim raţional de muncă şi de odihnă;
— organizarea protecţiei şi securităţii muncii;
— organizarea corespunzătoare a normării muncii;
—- aplicarea unui sistem adecvat de salarizare;
—• recrutarea, orientarea, calificarea şi promovarea cadrelor;
•—• întărirea disciplinei şi a simţului de răspundere în muncă;
—- dezvoltarea conştiinţei şi stimularea iniţiativei creatoare a sala¬riaţilor în vederea perfecţionării continue a organizării muncii.
Pornind de la această circumscriere a problematicii organizării raţio¬nale a muncii, pentru ca acţiunea respectivă să fie cit mai eficientă şi în industria lemnului, trebuie să se desfăşoare într-o anumită succesiune de etape, iar în cadrul acestora pe faze. Schematic, acest lucru se pre¬zintă în fig. 10.7. ‘
Ergonomia şi organizarea raţională a muncii. Caracterul raţional al organizării muncii decurge din aplicarea consecventă a regulilor, prin-

cipiilor, legilor formulate de o serie de ştiinţe ale căror obiecte de studiu îl constituie munca.
Consumul de energie umană este influenţat de cauze numeroase şi variate, atît de ordin material cît şi psiho-sociai, iar satisfacerea cerin¬ţelor mereu crescînde, atît individuale cît şi sociale, este posibilă numai dacă se ţine seama de condiţiile materiale şi psiho-sociaie ale muncii,. Aceasta a condus la necesitatea punerii în relaţie cauzală şi interdepen¬dentă a cunoştinţelor disciplinelor care studiază diferite laturi ale fiinţei, umane. Aşa s-a conturat nevoia unei ştiinţe, care să-şi aducă bagajul de cunoştinţe o multitudine de discipline tehnice, economice, umane (fizio¬logie, biologie, psihologie, sociologie) şi alte discipline care studiază, funcţiile şi trăsăturile omului, particularităţile şi posibilităţile sale în to¬talitatea şi interdependenţa lor. Această cerinţă a fost rezolvată prin de-finirea şi conturarea de către Iv. F. H. Murrel, în 1949 a unei noi disci¬pline — ergonomia (ce derivă de la cuvintele greceşti „ergon44 — muncă, şi „nomos44 — lege, descriere) care se va extinde pe scară largă şi la noi în ţară după anul 1967.
In preocupările sale ca ştiinţă, ergonomia îşi propune nu numai să. stabilească legi şi principii sau să descrie condiţiile în care trebuie soli¬citat omul în procesul muncii ci să asigure şi o participare cît mai efi¬cientă a omului în muncă, în limitele posibilităţilor sale normale, prin valorificarea integrală a capacităţii sale de muncă, în folosul progresului individual şi social.
Ergonomia — rezultat al dezvoltării tehnico-economice şi sociale — urmăreşte să influenţeze activ mersul ascendent al progresului social. Prin aceasta ergonomia este şi trebuie considerată ca o cerinţă a pro¬gresului social.
La noi în ţară a fost lansată în circulaţie definiţia ergonomiei ca „ştiinţa mijloacelor optime de apărare şi menţinere a capacităţii de muncă“ O definiţie mai cuprinzătoare a ergonomiei a formulat în 1971, în cartea sa „Elemente de ergonomie aplicată44, V. Anghelescu astfel:
Ansamblul integrat al ştiinţelor care permite obţinerea cunoştinţelor privitoare la munca umană, necesare pentru a fundamenta în mod ra¬ţional şi optim adaptarea muncii la om şi a omului în meseria sa, în sco¬pul creşterii continue a productivităţii sociale în condiţiile economisirii efortului uman.
în aceste condiţii ergonomia capătă o importanţă deosebită în orga¬nizarea raţională a muncii, prin rolul care îi revine în crearea condiţii¬lor de valorificare eficientă a potenţialului uman şi prin preocuparea de a apropia sarcina de muncă, modul de desfăşurare a acesteia şi condiţiile în care se realizează, de structura, funcţiile şi particularităţile organis¬mului omenesc.
Cunoscînd legile, principiile şi noţiunile de ergonomie se pot îmbu¬nătăţi condiţiile de muncă, reduce timpii neproductivi, scade solicitarea şi starea de oboseală a executanţilor, crescînd în schimb rezultatele can¬titative şi calitative ale muncii. Eficacitatea muncii este influenţată în mod direct, în sens pozitiv sau negativ, de măsura în care munca a fost organizată sau nu ţinînd seama de cerinţele ergonomiei.
Deoarece pătrunderea ergonomiei în producţie, aşa cum s-a arătat, s-a făcut mai tîrziu, există o ergonomie de corecţie în afară de ergonomia de
concepţie (folosită şi practicată de proiectanţi în faza de concepţie a pro¬duselor din lemn, utilajelor şi proceselor tehnologice din industria lem¬nului). ‘
Prin ergonomia^ de corecţie se urmăreşte să se corecteze procesele tehnologice^ şi condiţiile de muncă existente de care nu s-a ţinut seama, de trăsăturile şi posibilităţile omului şi totodată să se pună în valoare în viaţa practică a întreprinderilor ultimele cerinţe ale ştiinţelor cu privire la om. Listele de control ergonomie asigură pătrunderea noţiunilor de ergonomie în întreprinderi şi ajută la activitatea de „corecţie41 ergono- mică, de înţelegere, aplicare, urmărire şi analiza problemelor multiple de ordin ergonomie. ‘
Problema listei de control ergonomie a locului de muncă a fost dis¬cutată şi analizată şi la primul simpozion de ergonomie desfăşurat în ţara noastră în 1968. ’
Lista a fost elaborată ca un inventar general de probleme ce se impun a fi analizate pentru a adapta munca la om în cele mai răspîndite ge¬nuri de activitate, deci şi a activităţii maistrului şi a celorlalţi lucrători din industria lemnului. ‘ ‘
Aspectele investigate prin întrebările conţinute în lista de control ergonomie sînt grupate în următoarele domenii: A. Postulaţia corpului; B. Travaliul muscular; C. Solicitarea percepţiei; D. Solicitarea atenţiei; .E. Solicitarea dexterităţii; F. Iluminatul; G. Culorile (cromatica); H. Zgo¬motul; I. Microclimatul; J. Vestimentaţia şi echipamentul de protecţie; K. încărcarea executantului şi expunerea Iui; L. Ambianta psihologică” M. Repaosul şi odihna’
• Incontestabil că — de la caz la caz — lista întrebărilor de control poate fi modificată sau completată cu probleme specifice, proprii fiecărui loc de muncă sau fiecărei activităţi pe care o desfăşoară tîmplarul uni¬versal. ‘ ‘
.ază şi regulile practice ergonomie” ale economiei de mişcări şi reducerii oboselii. Modul de executare a mişcărilor de către un lucrător în zona sa de muncă are o deosebită importanţă în raţionali¬zarea metodei de muncă, influenţînd capacitatea de muncă’a acestuia. Cu cît o lucrare solicită efectuarea unui număr redus de mişcări, cu atît gradul de^ oboseală a executantului scade, iar productivitatea muncii creşte. Principiile şi regulile economiei de mişcări au drept scop redu¬cerea efortului fizic, a oboselii, prin economisirea mişcărilor efectuate de lucrător, mărirea eficacităţii şi securităţii muncii etc. ’
Soţii Frank şi Lillian Gilbreth au stabilit 7 principii ale economiei de mişcări la care vor adăuga şi regulile practice de aplicare.
I. Mişcările mîinilor trebuie să fie simetrice, simultane si continue. Explicaţiaacestui principiu constă în faptul că simetria corpului omenesc uşurează în anumite situaţii efectuarea concomitentă a aceloraşi gesturi cu ambele mîini, ceea ce face să se obţină o productivitate dublă în ace¬laşi timp. ‘
Astfel, decît să se efectueze două mişcări diferite, este mai uşor, mai rapid şi mai corect să se execute aceleaşi mişcări, simultan, cu’ambele mîini. Din acest principiu decurg o serie de reguli practice, şi anume:
– cînd operaţiile se pot grupa în perechi, mişcările cu ambele mîini, efectuate simultan, trebuie să se înceapă şi să se termine în acelaşi timp.

—• numai în timp de repaus, mîinile pot rămîne inactive;
— pentru a ţine sau ghida piesele este de preferat să se folosească dispozitive; aceasta înseamnă să se evite situaţiile des întîlnite în prac¬tică, atunci cînd cu o mină se ţine piesa, iar cu cealaltă se lucrează.
II. în măsura în care o permite executarea corectă a muncii, mişcă¬rile mîinilor trebuie să fie cit mai uşoare şi cît mai scurte.
în raport cu masa de muşchi antrenată în mişcare, ţinînd seama de lungimea mişcării, se pot diferenţia următoarele categorii de mişcări:

Această clasificare arată că este recomandabil ca să se înlocuiască întotdeauna o categorie superioară de mişcări cu una inferioară, deoa¬rece aceste mişcări, antrenînd o grupă mai mică de muşchi, sînt mai uşoare, mai puţin obositoare, mai precise.
în organizarea muncii la locul de muncă, împărţirea pe categorii de mişcări prezintă, de asemenea, o importanţă practică deosebită, deoa¬rece stă la baza delimitării zonelor de lucru.
Astfel se pot delimita două zone de lucru:
— zona normală de lucru, în cadrul căreia se efectuează mişcări de categoria 1—3, mişcări ce pot fi făcute cu minim de oboseală;
— zona maximă de lucru, în care limita sujoerioară a mişcărilor o constituie cele de categoria a 5-a, deci zonă în care oboseala este mai mare.
Zonele de lucru pot fi delimitate atît pe plan orizontal, cît şi pe plan vertical şi tridimensional (în spaţiu), aşa cum reiese din figurile 10.8,. 10.9, 10.10 şi 10.11. * ‘ ” ‘ ”
în organizarea locului de muncă delimitarea zonelor de lucru prezintă importanţă practică deosebită pentru stabilirea corectă a poziţiei obiec¬telor muncii, a S.D.V.-urilor pe planul de lucru, poziţie ilustrată în fig. 10.12.
III. Mişcările mîinilor trebuie efectuate în aceeaşi succesiune logică sau tehnologică. Prin respectarea acestui principiu se dobîndeşte un anu¬mit ritm constant, normal de lucru, un anumit automatism în efectuarea mişcărilor, ceea ce scuteşte pe executant de a-şi pune în fiecare dată în¬trebarea, după fiecare mişcare, acum ce urmează?; prin aceasta se eli¬mină risipa de energie, efort mintal şi de timp.
IV. Loc fix, bine determinat pentru mijloacele de muncă şi obiectele muncii, întotdeauna acelaşi loc. Prin acest principiu se indică să se păs¬treze un anumit loc fix, pe planul de lucru, înainte şi după folosirea fie¬cărei unelte şi piese, astfel incit acestea să corespundă succesiunii tehno-

logice în care urmează să fie folosite, dacă este posibil să fie orientate chiar în poziţia lor de utilizare, deoarece o punere în ordine şi orientare chiar în momentul folosirii lor ar duce la un consum mai mare de timp şi de energie, scăzînd foarte adesea calitatea lucrului. Regulile care de¬curg de aici sînt:
— materialele şi S.D.V.-urile să fie aşezate cît mai aproape şi cît mai în faţa executantului;
— piesele şi uneltele trebuie aşezate astfel ca să permită accesul uşor la ele, să fie uşor de apucat, fără să necesite efectuarea unor mişcări de categorii superioare, aplecării, încovoierii etc.; de asemenea, să fie uşor de controlat apucarea cu ajutorul degetelor. Cînd sculele nu pot fi dispuse direct pe planul de lucru, se pot utiliza panouri verticale, stative, căru¬cioare în care sculele să fie aşezate conform succesiunii stabilite pentru utilizare.
In activitatea practică, acest principiu este încălcat adesea prin fap¬tul că piese şi scule diferite sînt puse de-a valma în cutii, în sertare, sau aşezate în poziţii suprapuse în truse de scule; totodată, materialele din sorturi, calităţi şi dimensiuni diferite sînt depozitate sau stivuite îm¬preună în rafturi etc. Aceste situaţii generează consum suplimentar de timp şi energie pentru căutarea şi repunerea lor la loc, precum şi stare nervoasă, oboseală, productivitate scăzută.
V. Folosirea gravitaţiei la aducerea la locul de muncă şi la evacuarea obiectelor muncii de la locul de muncă îşi are explicaţia în faptul că producerea acestei surse de energie nu costă nimic, iar valorificarea ei necesită cheltuieli minime. De aceea, se recomandă să se aplice, în orga¬nizarea locului de muncă, următoarele reguli practice ce decurg din acest principiu:
— pentru alimentarea cu piese la locul de muncă (respectiv evacua¬rea de la locul de muncă) să se folosească sertare cu fund înclinat, jghea¬buri sau pante, tobogane, rolganguri (fig. 10.13);
— pe cît posibil folosind gravitaţia, alimentarea cu obiectele muncii să se facă chiar în zona normală de lucru, în poziţia şi ordinea folosirii lor;
—• după alimentarea prin gravitaţie, piesele mici, plate este preferat să fie apucate prin glisare, fiind mai uşor decît să se realizeze apucarea acestor piese prin ridicare;
—• să se evite cazul în care gravitaţia trebuie învinsă; de aceea nicio¬dată şi nimic nu trebuie depus direct pe sol, deoarece aceasta antrenează consum suplimentar şi inutil de energie şi de timp, atît pentru apucare cit şi pentru readucerea la înălţimea planului de lucru.
VI. Principiul grupării sau prelucrării simultane. Potrivit acestui prin¬cipiu, locul de muncă trebuie astfel organizat încît să fie aprovizionat, să se execute şi să se evacueze simultan cel puţin două piese. Prin apli¬carea acestui principiu se realizează o economie de mişcări la pregătirea şi încheierea operaţiilor, o specializare a muncii pe operaţii, ceea ce face să crească productivitatea muncii.
VII. Securitatea muncii. în organizarea muncii trebuie să se elimine toate riscurile de accidente, iar munca să se desfăşoare în deplină securi¬tate pentru executant, aceasta deoarece prin producerea unui accident se înregistrează o mare pierdere prin scoaterea executantului, pe o perioadă de timp, în afara muncii.
Poziţia la locul de muncă. Sistemul ergonomie de lucru. Dimensiu¬nile antropometrice. Condiţionînd poziţia corpului şi fiind prima cerinţă pentru reducerea solicitărilor în timpul muncii, organizarea locului de muncă necesită luarea în considerare a dimensiunilor antropometrice, atît pentru munca în poziţie şezînd, cît şi pentru cea ortostatică.
în raport cu gradul de detaliere, dimensiunile antropometrice se îm¬part în două mari categorii:
-—■ dimensiuni globale;
— dimensiuni parţiale.
în figura 10.14 sînt prezentate dimensiunile globale, cele dinţii ele¬mente de care se ţine seama la conceperea şi organizarea unui loc de
Fig. 10.13. Dispoziti
muncă ergonomie, pentru ca executantul să aibă asigurată o poziţie comodă şi să dispună de spaţiul necesar în timpul muncii.
—• Poziţia ortostatică. Cînd se concepe şi se organizează un loc de muncă, se pleacă de la principiul general că lucrul în picioare nu se jus¬tifică decît pentru un scurt interval de timp, atunci cînd, incontestabil, nu se poate lucra pe scaun.
Poziţia ortostatică trebuie evitată, deoarece în această poziţie nume¬roase grupe de muşchi sînt solicitaţi static, pentru susţinerea corpului, ceea ce reduce precizia generală a mişcărilor şi favorizează oboseala statică.
O şedere îndelungată în picioare poate să conducă la deformaţii ale sistemului osos, vascular sau la degradări în funcţionarea diferitelor or¬gane interne.
De aceea, pentru a evita aceste consecinţe negative, locurile de muncă din ateliere trebuie dotate cu stative sau scaune pentru ca executantul să se poată aşeza atunci cînd simte nevoia s-o facă (fig. 10.15, a—c).

21 să stea apropiate, dar nu lipite unul de altul. Spaţiul necesar degajării picioarelor sub masă trebuie să fie corespunzător dimensiunii de la spa¬tele coapsei la talpa încălţămintei (aşezat, picioare întinse).
Construcţia bancului de lucru nu trebuie să oblige executantul la o poziţie dăunătoare din punct de vedere fiziologic şi cu implicaţii asupra rezultatelor muncii.
Picioarele se pot sprijini în timpul lucrului pe un suport mobil, a cărui suprafaţă portantă este de cel puţin 300X400 mm, cu o suprafaţa rugoasă, pentru a evita alunecarea şi cu posibilitatea de a-i regla încli¬narea, astfel ca să permită gambei o poziţie perpendiculară pe suport şi o flexiune a circulaţiei gleznei de cel mult 15 grade.
— Alte poziţii ale corpului. In organizarea locului de muncă trebuie să se evite poziţiile îndoite, flexate ale corpului, care produc o oboseală foarte rapidă.
Din acest motiv, întotdeauna trebuie avut în vedere dacă operaţia nu poate fi realizată în poziţia aşezat sau în picioare cu corpul numai uşor îndoit (flexat) în faţă (poziţia cea mai corectă cînd stăm în picioare).
Dacă trebuie să alegem între o îndoire a trunchiului sau corpului în faţă şi una laterală, trebuie preferată prima situaţie în organizarea locu¬lui de muncă, deoarece este mai puţin obositoare. In general, în organi¬zarea locului trebuie să se evite poziţiile corpului nenatural, răsucirile corpului.
— Poziţia capului. în situaţiile în care este necesară o supraveghere vizuală la tablouri de comandă, ca de exemplu pentru cei ce lucrează la tablouri de comandă, pentru a păstra o poziţie comodă a capului, cîmpul vizual normal este cuprins între +15° deasupra şi —45° faţă de direcţia orizontală a privirii. în funcţie de cea mai comodă poziţie a capului,
unghiul vizual normal este de 23—27° (sub orizon¬tala privirii) pentru munca ortostatică şi de 32—44° pentru munca în poziţie stînd jos (fig. 10.18).
-— Poziţia corpului la ridicarea şi transportul manual al greutăţilor. Studiile de specialitate au de¬monstrat că în muncile grele şi de ridicare-transpor- tare, cel mai adesea fenomenele de oboseală sau
Fig. 10.18. Cîmpul unele îmbolnăviri profesionale (ale coloanei verte-
vizual normal. brale) se datorează modului defectuos în care se exe¬
cută mişcările respective, poziţiei defectuoase a cor¬pului. De aceea, este recomandabil să se respecte anumite reguli practice. Ca regulă generală, trebuie evitate ridicările de greutăţi cu spatele ro¬tund, mişcare în timpul căreia se produc presiuni foarte mari la marginea discurilor vertebrelor coloanei, ceea ce provoacă riscul de îmbolnăvire. Corect greutăţile sînt ridicate cu spatele drept (fig. 10.19 şi 10.20).
înălţimea optimă de apucare a sarcinii este de 40 cm deasupra solu¬lui; de aceea, cînd sarcina este pe sol se recomandă folosirea unor chingi, cârlige care să constituie o prelungire a braţelor.
Poziţia corpului şi posibilităţile fizice ale omului în mişcare. Posibili¬tăţile fizice ale corpului omenesc prezintă variaţii foarte mari, atît indivi¬duale, cît şi în funcţie de poziţia corpului şi a braţelor. De aceea, în conceperea şi organizarea unui loc de muncă trebuie să se ţină seama
de variaţia forţei de tracţiune a braţelor (fig. 10.21) şi a forţei de apăsare a braţelor (fig. 10.22), precum şi de forţa de apăsare a picioarelor.
Aşa cum reiese din figura 10.21, forţa maximă de apăsare, de împin¬gere, este în poziţia ortostatică, cu braţul ridicat. în această poziţie forţa de apăsare creşte cu 130% faţă de greutatea executantului.
Forţa maximă de tracţiune este în poziţia ortostatică cu braţul în jos. în această poziţie forţa creşte cu 120% faţă de greutatea omului; cu bra¬ţul ridicat orice om poate ‘să tragă cu o forţă maximă egală cu însăşi greutatea corpului său.
Forţa de apăsare a piciorului variază în funcţie de poziţia şi direcţia acestuia (a gambei, în special).
Ca regulă generală, capacitatea omului de a menţine timp îndelungat o solicitare fizică se realizează numai dacă prin efort se consumă 10% din forţa maximă a muşchilor.
Execuţia unei mişcări este cu atît mai rapidă şi mai precisă cu cît:
— distanţa de parcurs a comenzii este mai mică;
— comanda este în plan orizontal şi în special de la stînga la dreapta;
— mîinile sînt angajate în sensul extensiei mai mult decît al flexiei.
Pentru a valorifica raţional şi integral posibilităţile omului în procesul
de producţie, este absolut necesar ca mijloacele de muncă să corespundă, din punct de vedere dimensional şi funcţional, tuturor posibilităţilor omu¬lui. Ergonomia de concepţie şi de proiectare are sarcina de a studia adap¬tarea utilajelor, comenzilor, sculelor, mobilierului la posibilităţile cor¬pului omenesc.
Condiţiile generale de muncă. însuşi specificul muncii omului impune un efort din partea acestuia pentru a o desfăşura, solicitîndu-i un consum direct de energie. Există însă şi o serie de ‘factori legaţi de mediu, de ambianţa de muncă, care influenţează consumul de energie în sens pozitiv sau negativ, determinînd astfel un consum factorial de energie, gradul de oboseală a executantului şi productivitatea muncii lui. Totalitatea acestor factori care acţionează asupra executantului în procesul muncii formează condiţiile generale de muncă.
în funcţie de factorii de influenţă, condiţiile de muncă pot fi gru¬pate în:
I — condiţii fizice şi psihice;
II — condiţii igienico-sociale;
III — condiţii tehnico-organizatorice;
IV — condiţii de protecţia muncii.
I. Condiţii fizice şi psihice. Factorii care alcătuiesc ambianţa fizică de muncă sînt: iluminatul, microclimatul, puritatea aerului, zgomotul, varia¬ţiile etc.
Factorii de ambianţă psihică sînt: coloritul, muzica funcţională, consi- cleraţia-desconsideraţia, colaborarea-necolaborarea, interesul-dezinteresul, variaţia-monotonia.
Iluminatul. Asigurarea cantităţii optime de lumină şi adoptarea celui mai bun mod de iluminare, în funcţie de specificul muncii şi de posibili¬tăţile executanţilor, constituie una din căile de creştere a productivităţii muncii şi de menţinere a capacităţii de muncă. Datele statistice arată că acest factor poate să contribuie la o creştere a productivităţii muncii cu 5 pînă la 35%. De aceea, este foarte importantă folosirea cu maximum

ele randament a luminii naturale, fapt ce asigură şi importante economii de energie, alegerea corectă a corpurilor de iluminat, a surselor de lu¬mină şi stabilirea corectă a valorii iluminatului în funcţie de specificul muncii, ca şi respectarea anumitor reguli privind menţinerea unei uni¬formităţi a iluminării şi evitarea efectului de orbire relativă. Astfel:
-—■ piesele în mişcare ale maşinii trebuie făcute invizibile în cutii sau panouri;
— evitarea oscilaţiilor surselor luminoase;
—- nici un corp luminos nu trebuie să se afle în cîmpul vizual al exe¬cutantului; unghiul format de direcţia orizontală a privirii şi dreapta care uneşte unghiul cu sursa luminoasă trebuie să fie mai mare de 30°;
— în principiu, la locul de muncă nu trebuie folosite corpuri de ilu¬minat fără abajur;
— trebuie evitate orbirile prin reflexia luminii pe planul de lucru.
Pentru iluminatul locurilor de muncă la lucrările de mare precizie a
pieselor este indicat să se respecte următoarele reguli:
—■ iluminatul se va face frontal;
—■ se vor folosi ecrane pentru evitarea privirii directe a sursei luminoase.
Microclimatul şi puritatea aerului. Capacitatea de muncă a omului depinde în mare măsură de temperatura, umiditatea, ‘ viteză aerului, radiaţiile calorice în care acesta lucrează; toţi aceşti factori determină „condiţiile de microclimat”.
Acţiunea nefavorabilă a acestor factori sporeşte riscul de îmbolnăvire şi scade productivitatea muncii. De aceea, factorii de răspundere din întreprinderi trebuie să ia o serie de măsuri tehnico-organizatorice prin care să optimizeze acţiunea factorilor respectivi asupra executantului.
Coloritul. Un alt factor de ambianţă care influenţează consumul de energie şi, deci, starea de oboseală, precum şi rezultatele cantitative şi calitative ale muncii îl constituie ambianţa cromatică. !
în activitatea profesională a fiecărui om, coloritul reprezintă o impor¬tanţă deosebită prin efectele fiziologice şi neuropsihice pe care cromatica obiectelor le exercită asupra omului. în afară de obţinerea unor efecte psihologice (senzaţii care modifică dispoziţia şi comportamentul execu¬tanţilor), utilizarea culorii în procesele de producţie se mai face în sco¬pul captării privirii executanţilor către anumite comenzi, piese, semnale, de aceea adesea este indicat ca la locul de muncă anumite obiecte speciale să atragă privirea executantului (manete, leviere, butoane etc.), pentru a reduce timpul de corectare a obiectului. Cînd suprafaţa piesei este mică, se recomandă să se creeze un contrast de culoare mai puternic, pentru ca aceasta să devină mai vizibilă; cel mai puternic contrast de culoare se obţine între galben şi negru. Nu este recomandabil ca numărul de con¬traste să fie prea mare (mai mult de 5), pentru că distrage atenţia.
Ţinînd seama de condiţiile de lucru, cei ce organizează munca lucră¬torilor vor folosi culorile intr-un anumit mod practic ergonomie, pentru a obţine efectele pozitive ale acestora asupra calităţii muncii.
Zgomotul şi muzica. în anumite condiţii şi limite, sunetul formează una din căile de informaţie a creierului, ceea ce permite omului să înde-
Studiul muncii şi îmbunătăţirea metodelor de muncă. Pentru a ob¬ţine o eficienţă a muncii, o eficienţă economico-socială, fără cheltuieli suplimentare sau cu un minimum de cheltuieli, deci în condiţiile exis¬tente în ceea ce priveşte dotarea tehnică şi forţa de muncă, este necesar ca procesele de muncă să fie cercetate analitic şi în mod sistematic, prin- tr-un ansamblu de procedee, tehnici prevăzute de studiul muncii. Studiul muncii are două laturi importante:
_ — Studiul metodelor, care are drept scop reducerea conţinutului mun¬cii oricărui proces de muncă, prin analiza critică şi sistematică a elemen¬telor care caracterizează modul de organizare a proceselor de muncă, modul de executarem sarcinilor de muncă şi condiţiile în care se desf㬺oară acestea. Prin studiul metodelor se urmăreşte stabilirea unor metode de muncă mai raţionale, în concordanţă cu procedeele tehnologice pre-cizate, amplasarea şi organizarea raţională a locurilor de muncă, înzes¬trarea locurilor de muncă cu mijloacele materiale necesare, stabilirea unor condiţii mai bune de muncă etc.
— Măsurarea muncii, avîncl drept scop înregistrarea timpului consu¬
mat pentru efectuarea unei activităţi în condiţiile unei anumite metode Qe muncă precizate, precum şi stabilirea timpului necesar realizării acti¬vităţii respective în condiţiile metodei îmbunătăţite, rezultată în urma studiului metodelor. :
în etapa actuală, de afirmare plenară a revoluţiei tehnieo-ştiinţifice în toate domeniile de activitate, creşterea rolului ştiinţei în modernizarea economiei va contribui simţitor la progresul multilateral şi dinamic al ţării noastre. De aceea, executanţii şi organizatorii proceselor de producţie trebuie să-şi însuşească tehnicile necesare obţinerii acestui progres.
Evoluţia, îmbunătăţirea metodelor se izbeşte însă de multe ori, în practica de zi cu zi, de obstacole de ordin subiectiv, cum sînt: obişnuinţa, lipsa de receptivitate la critică etc.. învingerea acestor obstacole subiec-tive este posibilă dacă studiul metodelor de muncă este abordat ştiin¬ţific, în mai multe etape, urmînd o desfăşurare sistematică şi logică, indi¬ferent de sfera de cuprindere.
__ Etapele studiului muncii. Etapele studiului metodelor şi cele ale măsurării muncii — părţi constitutive ale studiului muncii — sînt prezen¬tate în figura 10.22. ‘
Etapa I. Alegerea obiectivului de studiat, organizarea raţională a pro¬ducţiei şi a muncii, care să se aleagă din multitudinea problemei cele mai importante şi mai urgente dintre acestea. Pentru aceasta se vor avea în vedere trei criterii de alegere:
— criteriul economic, prin care se urmăreşte: ponderea tuturor chel¬tuielilor aspectului analizat (proces, grup de operaţii etc.) în costul total al producţiei, volumul cheltuielilor de muncă vie, de materiale, energie, deplasările importante, frecvenţa lucrării în procesul de producţie, tim¬pul eît se va mai executa lucrarea etc.;
— criteriul tehnic, pe baza căruia se alege obiectivul de studiat în vederea evitării locurilor înguste în producţie, creării condiţiilor normale de exploatare a utilajelor etc.;

sînt prezentate într-o formă convenabilă pentru a fi analizate. In etapa ,,examinarea critică14, al cărui obiectiv este punerea în evidenţă a defi¬cienţelor metodei existente în vederea eliminării acestora, se poate exa¬mina critic şi sistematic fiecare element din metoda existentă în vederea obţinerii unor idei noi, soluţii noi care să ducă la îmbunătăţirea, raţio¬nalizarea metodei respective. Un instrument ideal de analiză care să sti¬muleze gîndirea creatoare, imaginaţia constructivă, îl constituie „metoda
Fig. 10.23. Simbolurile ASME.
interogativă44. Prin aplicarea metodei interogative se evită plafonarea de idei preconcepute asupra posibilităţilor de îmbunătăţire, se evită polari¬zarea doar asupra cîtorva aspecte de raţionalizare a muncii.
„Metoda interogativă44 este un model logic, sistematic şi organizat prin care se examinează critic fiecare element (stadiu, situaţie) al unei activităţi, punîndu-se cinci întrebări fundamentale în legătură cu ele¬mentul respectiv. Aceste întrebări sînt:
1) Ce? •—■ Ce se face? (se examinează). -—■ Obiectul acţiunii;
2) Cine? — Cine efectuează? (examinează) — Executantul;
3) Cînd? —• Cinci se efectuează? (se examinează) — Momentul;
4) Unde? ■—- Unde se efectuează? (se examinează) —- Locul;
5) Cum? — Cum se efectuează? (se examinează) — Modul.
Respectarea întocmai a regulilor privind aplicarea metodei interoga¬tive înlătură pericolul de a privi faptele în mod izolat sau de a omite realizarea interdependenţei lor.
Răspunsurile date la întrebări trebuie să se materializeze în diferite posibilităţi de îmbunătăţire a metodei existente. Aceste posibilităţi sînt notate în scris, pentru a fi reţinute în vederea elaborării unei noi metode de muncă simplificate.
Etapa a IV-a. Elaborarea metodei îmbunătăţite este etapa în care se realizează o sinteză, prin asocierea ideilor de îmbunătăţire compatibile notate anterior, într-una sau mai multe soluţii, procedînd succesiv, la început prin eliminarea elementelor necunoscute ca fiind inutile în lu¬crare, apoi combinînd, inversînd, sau simplificînd elementele rămase.
Sînt eliminate acele elemente ale lucrării care cu prilejul examinării s-au dovedit a fi inutile, răspunzînd negativ la întrebarea Ce?. Se com¬bină, se inversează elementele rămase, dacă punîncî întrebările: Cine? Unde? s-a determinat apariţia unor idei de îmbunătăţire ce au tfojst reţinute.
Inversarea sau combinarea se realizează în timp, în spaţiu, sau intre persoane, cică s-ou’ găsit răspunsuri atit la una tUn Unde? (sau la toate), cît şi
în instruirea şi îndrumarea permanentă a lucrătorilor pentru aplicarea noii metode la toate locurile de muncă şi în realizarea normelor de muncă
stabilite. „ .
De activitatea desfăşurată de maiştri depinde m mod direct ^timpul necesar pentru trecerea la aplicarea noii metode de muncă şi eiicienţa economică a noii metode
10.7. NORMAREA MUNCII
Definiţia, importanţa şi funcţiile normării muncii. Normarea muncii reprezintă determinarea cantităţii de muncă necesara pentru fabricarea unui produs, executarea unei operaţii sau a cantităţii de produse caie trebuie să fie obţinută într-o unitate de timp, în anumite condiţii tehmco- organizatorice precise. __ __
Este necesar să se acorde o atenţie deosebită normării muncii, care contribuie la organizarea superioară a producţiei şi a muncii, precum şi la creşterea răspunderii personale în muncă.
In întreprinderi normarea muncii serveşte ca: __
„ element de organizare a producţiei şi a muncii, deoarece funda¬
mentează repartizarea sarcinilor pe diferiţi executanţi;
element de stabilire a capacităţilor de producţie pe secţii, ateliere,
locuri de muncă, de stabilire operativă şi de calculare a ciclului ele
producţie; „ _
element de salarizare, deoarece cu ajutorul normelor se masoara
cantitatea de muncă şi se stabileşte mărimea salariului cuvenit în func¬ţie de cantitatea, calitatea şi importanţa muncii sociale.
în economia noastră normarea muncii îndeplineşte simultan urmă¬toarele funcţii fundamentale:
— organizatorică; . . „
de proporţionare a determinării şi utilizării resurselor umane,
— instrument de măsurare a muncii.
Definiţia si rolul normelor şi al normativelor de muncă. Prin norma de muncă (NM) se înţelege cantitatea de_ muncă necesară unui executant
. care are calificarea corespunzătoare şi lucrează cu intensitate normala
.—. pentru efectuarea unor operaţii, lucrări sau servicii, în anumite condi¬ţii tehnice şi organizatorice precizate.
Normativul de muncă este „mărimea” care, în funcţie de factorii de influenţă, exprimă necesarul de muncă pentru efectuarea diferitelor ele¬mente ale procesului de muncă sau care stau la baza calculului acestui necesar. ^ _
Normele de muncă constituie un instrument concret utilizat în apli¬carea legii repartiţiei după munca depusă, este un mijloc prin care se influenţează timpul de muncă socialmente necesar în vederea reducerii necontenite a acestuia, creşterii productivităţii muncii sociale, deoarece tehnicile de analiză şi măsurare ,a timpului consumat de executant pen¬tru realizarea proceselor de producţie permit evidenţierea^ cauzelor care determină consumuri neraţionale sau inutile de timp, a căror înlăturare duc la creşterea concretă a productivităţii muncii.
Normele de muncă au un rol deosebit în organizarea raţională a pro¬ducţiei şi a muncii. Pe baza normelor de muncă se pot stabili o serie de indicatori (volumul producţiei fizice, necesarul de forţă de muncă, gradul de încărcare a capacităţii de producţie etc.).
Normele de muncă sînt un instrument de cointeresare materială a salariaţilor.
Normele de muncă reprezintă etalonul cu care se poate măsura munca efectiv depusă; norma de muncă exprimă cerinţele societăţii faţă de par¬ticipanţii la producţie, iar nivelul de realizare a normelor reflectă contri¬buţia afectivă a acestora la realizarea producţiei, a sarcinilor ce le revin, contribuţia la creşterea productivităţii muncii, factor al progresului eco¬nomic şi social. De aceea, normele de muncă se stabilesc, potrivit legisla¬ţiei în vigoare, pentru toate categoriile de salariaţi (muncitori, personal tehnic productiv, operativ, economic, de alte specialităţi şi administrativ).
Clasificarea normelor şi normativelor de muncă. Formele de expri¬mare şi clasificare a normelor şi normativelor de muncă depind de speci¬ficul activităţii desfăşurate.
Indiferent de clasificare şi exprimare, în toate cazurile norma de muncă trebuie să conţină descrierea conţinutului muncii, organizarea lo¬cului de muncă şi cantitatea de muncă necesară pentru realizarea sar¬cinii respective.
In figura 10.25 se prezintă, schematic, clasificarea normelor şi norma¬tivelor de muncă.
După forma de exprimare normele de muncă pot fi: norma de timp, norma de producţie, sfera de atribuţii, norma de deservire şi respectiv, după numărul de persoane care execută, norma poate fi: individuală, colectivă, de personal.
Norma de timp (NT) se exprimă în unităţi de timp om (zi om, h-om, min-om s-om) pe unităti naturale (buc., m2, t, m etc.); ea reprezm a timpul stabilit unui executant — care are calificarea corespunzătoare si lucrează cu intensitate normală — pentru efectuarea unei unităţi de lu crare (produs), în condiţii tehnice si organizatorice precizate. _
Norma de producţie (NP), exprimată în unităţi naturale (buc., m-, m , t etc.) pe unităti de’timp-om (zi-om, schimb-om, h-om, min-om, s-om), reprezintă cantitatea de produse sau de lucrări stabilit a se efectua m r-o unitate de timp, de către un executant — care are calificare şi lucrează cu intensitate normală — în condiţii tehnice Şi organizatorice precizate, între norma de timp şi cea de producţie există un raport invers propofera de atribuţii (SA) reprezintă ansamblul de atribuţii şi sarcini de muncă- stabilite unui executant — care are calificarea corespunzătoare si lucrează cu intensitate normală — pentru a le+.m^PlmVmqC^d^f5g’ cesului de producţie la care participa sau a activităţii pe care o desf soară în condiţii tehnice şi organizatorice precizate.
Norma de ‘deservire (ND), sinonim cu zona de deservire se exprima prin m2, număr de utilaje etc. şi prezintă locul de munca, dehmita pim suprafaţa sau înzestrarea sa, în care executantul îşi exercita atribuţiile
sau sarcinile de muncă.
Norma de personal (NL), sinonim cu formaţie normata de persona reprezintă numărul de lucrători, meseria (funcţia) lor şi nivelul de ficare necesară pentru realizarea — de către un executant colec unui ansamblu de sarcini normate de munca, m condiţii tehnice şi orga nizatorice precizate.
Normativul de personal (Ni) este elementul de calcul folosit ia ştabi lirea normei de personal, în funcţie de factorii de influenţa, m condiţii tehnice şi organizatorice precizate.După sfera de aplicare normele şi normativele de munca se clasifică în: J ,
— unificate, pe economie, grup de unităţi ce se stabilesc pentru ac leaşi elemente ale procesului de producţie şi pentru condiţii de munca identice; locale care se stabilesc pentru condiţiile tehnico-organizatorice spe¬cifice unei singure unităţi în care se elaborează norma sau normativul.
După complexitate, normele şi normativele de muncă se clasifica m:
— norme sau normative pe elemente, care se referă la efectuarea unei
singure operaţii sau lucrări; . A
— norme sau normative grupate (NTk), care rezultă din însumarea normelor de elemente (după normative pe elemente), pentru efectuarea unui1 grup de operaţii sau lucrări. De regulă, acestea sînt norme sau nor¬mative grupate de timp şi în acest caz arata timpul necesar pentru efectuarea unei grupe de operaţii, lucrări sau de atribuţii, identice sau dife¬rite, în condiţii tehnice şi organizatorice precizate. Normativele se mai pot referi la regimul tehnologic şi la frecvenţa acţiunii.
Normativul de regim tehnologic (Nr) este mărimea stabilită pentru precizarea condiţiilor de folosire raţională a utilajelor, a materiilor prime sau a materialelor utilizate în desfăşurarea procesului de producţie.
Normativul de frecvenţă (Nf) exprimă numărul de repetări a unei acţiuni pe unitatea de măsură a lucrării (produsului), determinat de anu¬miţi factori de influenţă.
Structura timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului.
Pentru a evidenţia şi înlătura cauzele care determină consumuri neraţio¬nale de timp, pentru a elabora norme corecte, este necesar să se cunoască atît structura timpului de muncă, cît şi cea privind timpul de folosire a utilajului.
Aceste structuri sînt reprezentate în figurile 10.26 şi 10.27.

Prin timp de muncă (TM), exprimat în h-om, min-om, s-om, se înţelege durata reglementată a zilei de muncă. In acest timp este cuprins timpul productiv şi timpul neproductiv.
Timpul productiv (TP) este timpul în cursul căruia executantul efec¬tuează lucrările necesare pentru realizarea unei sarcini de muncă.
Din acest timp fac parte:
— Timpul de pregătire şi încheiere (Tpî) care este timpul în cursul căruia executantul, înainte de începerea unei lucrări, creează la locul de muncă condiţiile necesare efectuării acesteia şi, după terminarea ei, aduce locul de muncă în starea iniţială.
—- Timpul operativ (Top) este timpul în cursul căruia executantul efec¬tuează sau supraveghează lucrările necesare pentru modificarea cantita¬tivă şi calitativă a obiectului muncii, efectuînd totodată şi acţiuni ajută¬toare pentru ca modificarea să poată avea loc.
în funcţie de natura procesului de muncă (procese manuale, manual mecanice mecanice sau automatizate) se pot determina fie §1(*a1’ ^ prin însumarea celor două componente stabilite separat: timpul de ba (tb) şi timpul ajutător (£«). Top=th+ta-
Timpul neproductiv (TN) este timpul în cursul căruia au loc întreru¬peri în muncă a executantului — ori care ar fi natura lor — sau în care acesta efectuează acţiuni ce nu sînt necesare pentru realizarea sarcinii sale de muncă.
Există mai multe categorii de întreruperi:
— Timpul de întreruperi reglementate (Tîr) este timpul în care pro¬cesul de muncă este întrerupt pentru odihna şi necesităţile fiziologice ale executantului (ton) şi pentru a avea loc întreruperile condiţionate de teh¬nologie şi de organizarea muncii (ti0). T-ir=ton + tto.
• Timpul de odihnă şi necesităţi fireşti (ton) este timpul, din durata reglementată a zilei de muncă, în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt în scopul menţinerii capacităţii de muncă şi al satisfacerii nece¬sităţilor fiziologice şi de igienă personală a executantului.
• Timpul de întreruperi condiţionate de tehnologie şi de organizarea muncii (tto) este timpul de întrerupere a procesului de muncă ce rezultă inevitabil din prescripţiile tehnice de folosire a utilajului, din tehnologie şi din activitatea executanţilor la locul de muncă respectiv.
— Timpul de muncă neproductivă (Tmn) este timpul în cursul căruia executantul efectuează acţiuni ce nu sînt utile desfăşurării normale a procesului de producţie; de exemplu, căutarea SDV-urilor necesare, ce sînt puse de-a valma prin sertare, a materialelor, căutarea controlorului în vederea efectuării controlului etc.
— Timp de întreruperi nereglementate (T-m) este timpul neproductiv în care procesul de muncă este întrerupt din cauze nereglementate care pot fi dependente sau independente de executant.
• Timpul de întreruperi nereglementate independente de executant (U) este timpul în care au loc întreruperi nereglementate, provenite din timpul din cauze organizatorice, tehnice sau naturale, şi care nu depind de executant.
• Timpul de întreruperi nereglementate dependente de executant (td) este timpul de întreruperi nereglementate în muncă, determinate de în¬călcarea disciplinei în muncă de către executant.
Norma de timp. Din analiza timpului de folosire a utilajului şi a tim¬pului de muncă al executantului se constată că o serie de elemente sînt inutile pentru desfăşurarea unui proces de producţie (timp de funcţionare inutilă, de întreruperi nereglementate de muncă, de muncă neproductivă) şi, deci, aceste elemente trebuie să fie diminuate sau chiar înlăturate, în vederea creşterii productivităţii muncii; analize mai bune pun în evidenţă faptul că celelalte elemente sînt absolut indispensabile pentru desfăşu¬rarea normală a procesului de producţie.
Norma de timp pe unitate de produs este o însumare a acestor timpi (cei productivi): NT=Tpî-\-T0p^-Tde+Trr, sau defalcînd pe toate elementele componente de timp: NT=Tpî+tb+ta+tdt+tdo+ton+tto. Pentru calculul rapid, apelîndu-se la normativele de timp, norma de timp se mai poate calcula cu relaţia: NT=Tp-l-i-Top-\-Ta(i, în care Tad este timpul de adaos, respectiv partea din timpul normat ce se adaugă la timpul operativ, în vederea determinării normei de timp pe o unitate de produs.
în cazul în care se prelucrează un număr de n bucăţi în lotul de piese (repere), timpul de pregătire şi încheiere Tpt din structura normei de timp
şi a normei de producţie, pe întreprindere, pe secţie, atelier, bri¬gadă, loc de muncă. Formula de calcul este următoarea: ’
Tn= ~ • 100 [o/o] sau -100 [o/0]
m care:
In este indicele de îndeplinire a normelor de muncă (de timp sau de producţie), în o/0;
Nt — totalul orelor — normă pentru producţie sau lucrările realizate» la care se calculează indicele de îndeplinire a normelor de muncă, în ore-om; ‘
Tef — timpul efectiv lucrat pentru realizarea producţiei sau efectua¬rea lucrărilor la care se calculează indicele de îndeplinire a normelor de muncă, în ore-om; ‘
Qt — cantitatea sau volumul de producţie realizat de executant în uni¬tăţi fizice (buc., m2, m3, t etc.);
Np — norma de producţie calculată în buc., m2, m3, t etc.
^ îndeplinirea individuală a normelor de muncă reflectă nivelul pro¬ductivităţii muncii realizat de fiecare executant în parte, în raport cu normele de muncă. ‘
Reexaminarea normelor de muncă locale şi îmbunătăţirea normelor unificate se face cu scopul de a asigura caracterul progresiv al normelor. Reexaminarea normelor de muncă locale se realizează în trei situaţii: —^atunci cînd se introduc utilaje noi, tehnologii noi sau metode de muncă noi, se iau măsuri organizatorice prin care cantitatea de muncă prevăzută pentru execuţia operaţiei sau lucrării respective se modifică;
— cînd cel puţin la un an de lă aplicarea normelor se constată că. s-au creat condiţii diferite de cele anterioare, în urma luării unor măsuri tehnico-organizatorice al căror efect se-acumulează treptat în timp sau ca urmare a însuşirii unor deprinderi de muncă, datorită executării într-o perioadă mai lungă de timp a aceleiaşi operaţii sau lucrări;
■ atunci cînd se constată că la stabilirea normelor s-au strecurat erori.
10.8. ACTIVITATEA ECONOMICO-SOCIALĂ A ÎNTREPRINDERII
întreaga activitate a înteprinderii cuprinde două laturi: latura eco¬
nomică şi latura socială.
Activitatea întreprinderii reprezintă o parte integrantă a activităţii economiei naţionale, astfel încît îndeplinirea sau neîndeplinirea planului influenţează în mod direct rezultatele la nivelul economiei naţionale.
Structura planului este reprezentată de secţiuni (planuri) ce exprimă» prin conţinutul lor, interdependenţa laturilor activităţii întreprinderii.
Secţiunile planului economico-social al întreprinderii sînt următoarele;
—- volumul de producţie;
— capacităţile de producţie;
— dezvoltarea tehnică (introducerea progresului tehnic);
laţii de cooperare în care se găseşte întreprinderea, conferă activităţii de conducere calitatea de acţiune, de responsabilitate, pentru a cărei îndepli¬nire sînt solicitate persoane competente profesional, care dau dovadă de iniţiativă şi operativitate în rezolvarea problemelor curente şi de perspec¬tivă. în îndeplinirea obiectivelor majore ce stau în faţa salariaţilor din întreprinderile industriale, un rol deosebit îl are maistrul în calitate de conducător nemijlocit al formaţiei de lucru.
Principalele însuşiri necesare maistrului In calitate de conducător al formaţiei de lucru. Desfăşurîndu-şi activitatea în fruntea unei colecti¬vităţi, maistrul trebuie să reprezinte un exemplu demn de urmat pentru ■ceilalţi membri ai colectivităţii, caracterizîndu-se prin:
— înaltă responsabilitate în acţiunile pe care le întreprinde, asigurînd membrii formaţiei de lucru de preluarea, asupra sa, a întregii răspunderi pentru deciziile date;
— exemplu personal în muncă în ceea ce priveşte realizările din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
— autoritate şi prestigiu în faţa membrilor formaţiei de lucru, deter¬minate de înaltul nivel de pregătire profesională, obiectivitate şi exigen¬ţă, manifestate în ceea ce priveşte respectarea întocmai a atribuţiilor trasate;
— iniţiativă privind desfăşurarea unor activităţi sau aplicarea unor măsuri menite să determine perfecţionări ale procesului de producţie, ri¬dicarea nivelului profesional al membrilor formaţiei, organizarea unor activităţi cu caracter social-cultural care să contribuie efectiv la crearea unui climat de înţelegere, respect reciproc şi apropiere între membrii for¬maţiei de lucru etc.;
— capacitatea de a lucra cu salariaţii — manifestată prin talent or-ganizatoric, înţelegerea temperamentelor şi utilizarea corespunzătoare a acestora, cunoaşterea preocupărilor subordonaţilor şi crearea convingerii acestora asupra utilităţii activităţii ce o desfăşoară, solicitarea şi recom¬pensarea echitabilă, stimularea iniţiativelor.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, maistrul trebuie să posede o temeinică pregătire profesională pe baza căreia să poată explica teoretic şi practic membrilor formaţiei pe care o conduce fazele de realizare a pro¬cesului de producţie, importanţa respectării tehnologiei de fabricaţie şi posibilităţile de realizare a sarcinilor de producţie ritmic şi în condiţii co¬respunzătoare din punct de vedere calitativ.
De asemenea, pe baza pregătirii profesionale pe care o posedă maistrul trebuie să fie unul din cei care propun o serie de invenţii şi inovaţii şi care contribuie efectiv la aplicarea propunerilor venite din partea celor¬lalţi membri ai formaţiei. Maistrul trebuie să posede o bogată experienţă în meseria pe care o profesează şi să urmărească dobîndirea deprinderilor în efectuarea operaţiilor şi de care ceilalţi muncitori, mai tineri sau cu o vechime mai mică în cadrul întreprinderii.
De mare importanţă este ca fiecare conducător al unei formaţii de lucru să se caracterizeze prin inteligenţă, clarviziune, calităţi care vor de¬termina posibilitatea înţelegerii rapide a transformărilor, perfecţionărilor organizatorice, schimbărilor tehnologice, ce .sînt impuse de noile realizări în ştiinţă şi tehnică.
Atribuţiile maistrului în calitate de conducător al formaţiei de lucru. La fel ca oricare conducător şi conducătorul formaţiei de lucru are o se¬rie de atribuţii prin care intervine în procesul de producţie. Cele mai im¬portante dintre aceste atribuţii sînt menţionate în cele ce urmează.
Previziunea este un atribut al maistrului în calitate de conducător, prin care are posibilitatea de a acţiona pe baza cunoaşterii evoluţiei feno¬menelor în viitor. Pentru exercitarea acestui atribut, maistrul trebuie să cunoască în detaliu situaţia existentă, să fie capabil să o aprecieze în mod obiectiv şi să aleagă din mulţimea acţiunilor de efectuat pe cele prioritare şi posibil de realizat.
Organizarea se concretizează în capacitatea conducătorului formaţiei de lucru de a întreprinde un ansamblu de acţiuni îndreptate spre utiliza¬rea eficientă a mijloacelor materiale şi forţei de muncă pentru realizarea unui scop precis. Organizarea se realizează prin aplicarea a o serie de de¬cizii elaborate de către conducătorul formaţiei în direcţia repartizării sarcinilor, prioritatea realizării obiectivelor, fixarea de responsabili. Atunci cînd prin specificul activităţilor ce se realizează se poate apela la diviziunea formaţiei de lucru, conducătorul formaţiei efectuează delega¬rea autorităţii de conducere directă a unei părţi a formaţiei de lucru de către un membru al formaţiei, fără a se diminua răspunderea sa faţă de realizarea obiectivului în ansamblu.
Comanda reprezintă procesul de transmitere a deciziilor pe cale ver¬bală sau scrisă. Comenzile date de către conducătorul formaţiei trebuie să fie scurte, clare, precise, pe înţelesul tuturor membrilor formaţiei de lucru, astfel incit, chiar de la început, eforturile tuturor membrilor formaţiei de lucru să fie concentrate spre realizarea obiectivului propus. Pentru asigu¬rarea unei conduceri eficiente toate comenzile trebuie să fie date într-o succesiune logică, să nu conţină elemente contradictorii şi şă se refere la obiective precise.
Coordonarea reprezintă un atribut de seamă al oricărui conducător de formaţie de lucru, prin exercitarea căruia se asigură corelarea şi armonia •între activităţile desfăşurate de membrii formaţiei de lucru, astfel incit obiectivul stabilit să fie realizat într-un timp cit mai scurt şi cu maximum de eficienţă. Pentru o coordonare raţională este necesară cunoaşterea de către conducătorul formaţiei de lucru a obiectivului în ansamblu şi a suc¬cesiunii fazelor de realizare.
Controlul reprezintă un proces prin care conducătorul formaţiei de lucru determină, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, îndeplinirea sarcinilor de către subordonaţi. Pentru a efectua controlul este necesar să se cunoască cu anticipaţie cit şi cum trebuia realizat pînă în momentul controlului şi să existe o delimitare precisă a sarcinilor şi responsabilită¬ţilor. în vederea stimulării subordonaţilor în îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor de producţie, conducătorul formaţiei trebuie să scoată în evi¬denţă realizările muncitorilor fruntaşi şi în acelaşi timp să aducă ia cu¬noştinţa membrilor formaţiei de lucru rezultatele slabe înregistrate.
Atingerea scopului propus prin control se poate realiza dacă se res¬pectă următoarele reguli de control:
— să se efectueze la intervale de timp care nu stînjenesc desfăşurarea procesului de producţie;
mieii pentru realizări deosebite sînt elemente care stimulează pe munci¬torii în vîrstă să activeze în continuu în aceeaşi unitate, antrenînd, lămu¬rind totodată şi pe cei mai tineri asupra avantajelor stabilităţii în aceeaşi unitate.
Maistrul în calitate de conducător al formaţiei de lucru trebuie să ma-nifeste grijă atît pentru realizarea sarcinilor de muncă ce revin colectivu¬lui cit şi pentru rezolvarea unor probleme de ordin uman. Participarea maistrului şi a întregii formaţii la diversele evenimente familiale, sociale ale muncitorilor, activitatea de reeducare prin muncă a unor tineri, rezol¬varea unor tensiuni sau conflicte între membrii colectivului sînt cîteva dintre acţiunile care determină o colaborare mai strînsă, o mărire a în¬crederii reciproce între conducător şi formaţia de lucru. Pentru rezolvarea acestora este necesar ca maistrul să cunoască în amănunţime probleme¬le, să deţină un volum de informaţii suficient pentru a cunoaşte, la adevă¬ratele dimensiuni, problema şi efectele pe care le poate genera.
în acest scop, maistrul va desfăşura o muncă intensă de adunare a da¬telor şi de înţelegere a legăturilor dintre ei. Individual sau împreună cu alţi membri ai formaţiei de lucru realizează analiza faptelor şi ia o hotă- rîre care are ca scop rezolvarea problemei şi refacerea climatului necesar pentru desfăşurarea procesului de producţie. O hotărîre luată nu rezolvă problema decît după aplicare. Pentru aplicare va fi antrenat un număr mai mare de muncitori şi odată cu aceştia şi cei care sînt direcţi vizaţi, dacă au fost afectate relaţiile de muncă. De asemenea, se vor crea con¬diţii speciale de aplicare atunci cînd problema în discuţie a vizat un mem¬bru al formaţiei sau un număr restrîns. La un anumit interval, după apli¬care se vor verifica rezultatele obţinute. în caz de nevoie problema va fi reanalizată în vederea adoptării unei noi soluţii, astfel ca într-un interval scurt să nu mai constituie o problemă pentru colectivul de salariaţi.
10.10. PREGĂTIREA (FORMAREA) Şl PERFECŢIONAREA
PROFESIONALĂ A MUNCITORILOR
Necesitatea instruirii permanente a muncitorilor. Oricare ar fi forma organizării muncii, utilajele folosite sau tehnologia aplicată, elementul determinant în realizarea producţiei va fi întotdeauna omul, iar rezulta¬tele muncii vor depinde de gradul de calificare, de cunoştinţele şi înde- mînarea lui în producţie.
Dezvoltarea continuă şi în ritm susţinut a industriei ţării noastre ne¬cesită creşterea numărului de muncitori industriali, iar nivelul tot mai ridicat al tehnicii cu care zi de zi este înzestrată industria impune ca aceşti muncitori să aibă o calificare corespunzătoare. în acest scop s-a asi¬gurat reglementarea într-o concepţie nouă, unitară a problemelor referi¬toare la structura, organizarea şi conţinutul învăţămîntului, în strînsă le¬gătură cu dezvoltarea economico-socială a ţării, cu progresul ştiinţei şi culturii.
In procesul de edificare a noii societăţi româneşti privatizate şi orien¬tate spre economia de piaţă toate laturile vieţii economico-sociale se află într-un permanent progres, factorii tehnici şi umani perfecţionîndu-se necontenit. Astfel, în tehnică se constată o rapidă modificare sau o înlo-
cuire a tehnologiilor existente, a utilajelor şi a tipurilor de produse fabri cate. Aceste înnoiri au loc într-un interval din cern ce mai scurt In ase¬menea condiţii, pregătirea profesională dobmdita m cursul anilor de şcoa lă si de ucenicie ajunge repede să nu mai corespunda, saţisfacmd tot mai puţin nevoile acţiunilor tot mai perfecţionate de organizare a pro¬ducţiei si exploatare a utilajelor şi liniilor tehnologice. ^ j
în scopul prevenirii acestei tendinţe de rămînere în urma a pregăti rii profesionale s-a trecut la organizarea şi desfăşurarea unor complexe acţiuni de perfecţionare a pregătirii profesionale a tuturor categoriilor de’personal din întreaga ţară. Perfecţionarea pregătirii profesionale are semnificaţia unei pregătiri continue sau permanente, asigunnd legătura firească fără întrerupere, între pregătirea şcolară — făcuta pe o baza nouă calitativ superioară — şi cea din momentele ulterioare obţinerii unei calificări, de pe întreg parcursul carierei profesionale.
Tinerea la zi a pregătirii profesionale îi ajută pe muncitori să obţină rezultate superioare în muncă şi, în acelaşi timp, satisfacţii personale, a i de ordin economic (salarizare mai bună, perspectivă de promovare şi venit corespunzător după pensionare) cît şi de ordin psihologic (sentimentul efectuării unor acţiuni utile şi bine executate, satisfacţia investim in ac tul de muncă a celor mai valoroase calităţi). De asemenea, întreprinde¬rea avînd în colectivul ei salariaţi care îşi desfăşoară activitatea m mod competent, va avea rezultate tot mai bune în activitatea productiva.
Deoarece procesul de perfecţionare a pregătirii profesionale nu se des¬făşoară de la sine şi nici nu răspunde doar unor nevoi personale, ale fie cărui lucrător în parte, ci reclamă un înalt grad de organizare, urmărind sprijinirea progresului întregii economii, i s-a asigurat un cadru organi¬zatoric reglementat juridic prin noi prevederi legislative.
Perfecţionarea pregătirii profesionale este ridicată la nivelul unor ac¬ţiuni bine’ conjugate si desfăşurate în cadrul unui sistem naţional. Acest sistem este format dintr-un ansamblu ordonat de obiective, forme şi me¬tode de perfecţionare. Principalele elemente componente ale sistemului
naţional de perfecţionare a muncitorilor sînt. . .
’ . obiectivul principal: perfecţionarea permanenta şi sistematica a
pregătirii profesionale a lucrătorilor din unităţile industriale,
P _ obiectivele concrete ale acţiunii de perfecţionare: împrospătarea
si îmbogăţirea sistematică a cunoştinţelor profesionale, aprofundarea unui anumit domeniu al specialităţii de bază, însuşirea noilor realizări ale ştun tei tehnicii si culturii din specialitatea respectiva, însuşirea unei califi cări suplimentare pe lîngă profesia de bază, schimbarea cahficarn m ca zurlie în care profesia de bază nu mai corespunde cerinţelor tehnicii mo¬derne si structurii economiei; „ • , „ . „
‘formele de perfecţionare: instruirea la locul de munca sub contro¬lul direct al responsabilului verigii structurale respective, cursuri orga¬nizate în cadrul unităţii, în alte unităţi sau în centre de perfecţionare a pregătirii cadrelor sau în alte ţări, programe personale de perfecţionare cu verificarea periodică a cunoştinţelor asimilate şi altele. Trebuie men tionat faptul că în stabilirea celor mai potrivite forme de perfecţionare se tine cont de mai multe criterii, printre care: categoria de muncitori, obiectivul programului de perfecţionare (însuşirea de^noştmţ JLP ceperi si deprinderi, modificarea unor atitudini), locul de desfăşurare
(fără scoatere din producţie, cu scoatere din producţie), condiţiile tehni- co-materiale etc.
Fiecare salariat în parte trebuie să manifeste o preocupare perma¬nentă pentru învăţarea şi aplicarea celor mai noi tehnologii şi metode de muncă, participarea activă la formele de perfecţionare organizate în uni¬tate, aplicarea imediată în practică a celor învăţate.
Roiul maistrului in instruirea şi perfecţionarea muncitorilor din sub¬ordine. Conţinutul instruirii. Pentru dezvoltarea armonioasă a ţării este necesară pregătirea continuă a forţei de muncă, creşterea calificării şi organizarea perfecţionării pregătirii profesionale a’ salariaţilor din toate domeniile de activitate.
Cei care deţin posturi de conducere ia nivelul secţiei, atelierului, şi formaţiei de lucru sînt obligaţi să se ocupe permanent de perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din subordine. Dar locul central în formarea şi perfecţionarea profesională a muncitorilor revine maistru¬lui, al cărui rol şi atribuţii în procesul de producţie este deosebit de im¬portant. Maistrul trebuie să-şi ridice necontenit calificarea, pregătirea tehnico-profesională şi să cunoască cele mai noi realizări clin ramura de producţie în care lucrează, numai astfel fiind capabil, la rîndul său, să pregătească şi să perfecţioneze pregătirea subordonaţilor. în domeniul ri¬dicării continue a calificării profesionale a personalului din formaţia de lucru la nivelul cerinţelor progresului tehnic şi de educare în spiritul dis¬ciplinei conştiente a muncii, maistrului îi revin sarcini deosebite.
Perfecţionarea pregătirii profesionale a muncitorilor este un proces de instruire sau învăţare care presupune îmbinarea acţiunii următorilor factori de care maistrul trebuie să ţină cont: cine se instruieşte, ce tre¬buie să se însuşească şi metodele de instruire. Toţi aceşti factori trebuie organizaţi de către maistru, în aşa fel încîţ acţiunile de instruire să per¬mită însuşirea materialului prezentat în mod conştient, activ, sistematic, temeinic şi, mai ales, în strînsă legătură cu sarcinile concrete de muncă.
Procesul de instruire de către maistru, atît a tinerilor care urmează să obţină o calificare profesională cit şi a muncitorilor care îşi perfec¬ţionează pregătirea profesională, constituie, de fapt, o activitate de for¬mare a unor buni meseriaşi. în acest context se urmăreşte, de obicei, for¬marea la muncitori a unui ansamblu de cunoştinţe, priceperi şi deprin¬deri profesionale; ansamblu de aptitudini generale, speciale şi din spe¬cialităţile apropiate, ansamblu de atitudini pozitive.
Cunoştinţele profesionale reprezintă informaţiile pe care le posedă muncitorii sub forma reprezentărilor, noţiunilor, regulilor, teoremelor şi legilor referitoare la domeniul de specialitate.
Priceperile profesionale reprezintă posibilităţile de aplicare în acţiu¬nile practice de muncă a cunoştinţelor dobîndite. A deţine priceperi în¬seamnă un pas în plus faţă de cunoştinţe, muncitorul fiind în situaţia nu numai de „a şti ceva“, ci şi de „a putea face ceva“.
Deprinderile profesionale reprezintă capacitatea muncitorului de a face ceva repede şi bine, fără prea mare efort de gândire, ca de la sine.
Aptitudinile generale (uşurinţa de învăţare, spiritul creator, inteligen¬ţa, înaltul nivel al atenţiei, al imaginaţiei etc.) sînt acelea care contribuie la obţinerea unei înalte productivităţi a muncii în orice tip ele activitate.
Spre deosebire de acestea, aptitudinile speciale tehnice (gîndire tehni¬că, dexteritate manuală, imaginaţie, acuitate vizuală etc.) contribuie la
obţinerea unei productivităţi a muncii ridicate numai in anumite tipuri de activitate.
Atitudinile sînt acele trăsături de personalitate care intră în alcătuirea caracterului, care se manifestă în mod relativ constant în comportarea sa faţă de muncă şi faţă de persoanele din jur. Pentru ca muncitorul să rezolve cu succes sarcinile de muncă şi să se afirme ca om, cunoştinţele, priceperile, deprinderile şi aptitudinile sale trebuie orientate către atitu¬dinea corectă faţă ele muncă.
In procesul de instruire a adolescentului sau a adultului, maistrul tre¬buie să ţină cont şi de anumite particularităţi care apar. Astfel, în instrui¬rea tinerilor se va ţine cont de faptul că aceasta nu înseamnă numai do- bîndirea unor cunoştinţe indispensabile şi a unei îndemînări practice, ci şi formarea unei atitudini corespunzătoare, adică active, faţă de muncă, faţă de întreprindere, faţă de colectivul întreprinderii şi proprietatea comună. Procesul natural de transformare a omului tînăr într-un mun¬citor conştient durează cîţiva ani. In măsura în care, însă, acesta este că¬lăuzit rapid şi cu pricepere spre munca profesională atunci procesul de pregătire a unui lucrător productiv şi conştient poate fi mult scurtat.
Spre deosebire de generaţia tînără, adultul posedă un fond de cunoş¬tinţe de bază din diverse domenii, care pot fi folosite pentru asimilarea noilor cunoştinţe prevăzute în tematicile (programelor) de perfecţionare, experienţa de viaţă constituind unul din importantele avantaje ale adul¬tului în procesul de instruire. Dar adultul în timpul liber are o serie de preocupări extraprofesionale (casnice etc.) care îngreuiază procesul de instruire.
De toate aceste particularităţi este bine să ţină cont maistrul care răs¬punde de perfecţionarea muncitorilor pentru că numai în acest fel activi¬tate;’. sa va fi încununată de succes. în plus, crearea unei atitudini favo¬rabile faţă de procesul de instruire depinde numai de modul în care a fost stirnit interesul celui care se instruieşte, pentru propria perfecţionare.
Instituirea unor relaţii de încredere reciprocă, înainte de începerea pregătirii profesionale, constituie, de asemenea, un factor care stimulează participarea la această acţiune. Trebuie trezit interesul pentru noutăţile care urmează a fi tratate în perfecţionare precum şi pentru avantajele ce decurg din sporirea competenţei profesionale.
O importanţă deosebită trebuie acordată, in cadrul acestei acţiuni, mo¬dului de realizare a verificării cunoştinţelor dobîndite, prilej cu care mai¬strul trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pedagogic. El trebuie să pornească totdeauna de la constatarea cunoştinţelor şi priceperilor care s-au însuşit şi dezvoltat şi nu de la enumerarea greşelilor, ceea ce uneori poate descuraja. Cel care se perfecţionează trebuie astfel orientat incit să-şi descopere singur greşelile, pe care să le elimine operativ.
Principiile care stau la baza instruirii muncitorilor din subordine de către maistru. în cadrul procesului de pregătire a muncitorilor, al per¬fecţionării profesionale, un rol important îi revine maistrului. Maistrul are obligaţia să trezească interesul muncitorilor, sâ-i ajute atunci cînd se ivesc greutăţi, să-i influenţeze în aşa fel îneît aceştia să ajungă la hotă- rîrea de a se instrui din proprie iniţiativă.

Perfecţionarea muncitorilor se poate realiza pe mai multe căi:
Instruirea la local de muncă sub controlul direct al maistrului este forma cu cea mai mare frecvenţă şi importanţă care răspunde celor mai multe obiective ale pregătirii şi perfecţionării profesionale a muncitorilor. Această formă prezintă avantaje atît pentru muncitor, căruia nu i se afec¬tează timpul liber creând., in acelaşi timp, interes pentru desfăşurarea in¬struirii cit şi pentru întreprindere, care obţine o eficienţă imediată,. asu¬pra producţiei, cunoscînd faptul că un maistru poate să instruiască simul¬tan 3—4 lucrători pe lună. Ca etape de desfăşurare această formă de in¬struire cuprinde: pregătirea, instruirea propriu-zisă şi verificarea nivelu-lui de instruire cu certificarea absolvirii programului sau planului.
Instruirea la locul de muncă sub îndrumarea unui muncitor cu expe¬rienţă din cadrul formaţiei. Ca formă este variantă a celei precedente, deosebirea constîncî în faptul că instruirea nu o face maistrul ci un şef de echipă sau un muncitor cu calificare înaltă şi cu experienţă. Dispu- nînd de aceleaşi etape ca forma precedentă, este necesară participarea maistrului şi verificarea nivelului de instruire a muncitorilor. Aplicarea acestei forme de instruire este cerută de faptul că maistrul are, cel mai adesea, o multitudine de sarcini şi pentru a evita supraîncărcarea acestuia.
Specializarea în altă formaţie sau în afara întreprinderii. Formă apli¬cată mai ales atunci cînd nu există experienţă necesară în cadrul forma¬ţiei respective sau în altă formaţie, ori întreprindere pentru aplicarea unei noi metode de muncă. O condiţie principală a acestei forme de instruire este aceea că la întoarcerea în formaţie, maistrul să creeze elementele ne¬cesare aplicării celor învăţate de către muncitori.
Dat fiind că instruirea la locul de muncă sub conducerea directă a maistrului este cea mai răspîndită formă de pregătire şi perfecţionare a muncitorilor, se prezintă detaliat toate elementele de care depinde o bună instruire.
In cadrul primei etape — pregătirea — se intîlnesc mai multe mo¬mente şi acţiuni, cum sînt:
— Stabilirea conducătorului şi planului sau programului de instruire. Aşa după cum s-a arătat, maistrul, ca şef direct la muncitorului, este şi instructor al acestuia. Atunci cînd în subordinea maistrului lucrează mun¬citori din meserii diferite sau maistrul nu cunoaşte în detaliu executarea operaţiilor respective, se poate delega un muncitor competent din for¬maţie să îndeplinească funcţia de instructor.
— Stabilirea obiectivelor care, în acest caz, pot fi: însuşirea unei me¬tode şi tehnici noi de lucru; organizarea mai bună a locului de muncă; îmbunătăţirea comportamentului în vederea realizării cu competenţă şi cu eficienţă economică sporită a sarcinilor de producţie, de creştere a pro¬ductivităţii muncii, de îmbunătăţire a calităţii produselor etc. în vederea atingerii acestor obiective, prin instruirea la locul de muncă se urmă¬reşte, pe lingă împrospătarea cunoştinţelor, a priceperilor şi deprinderi¬lor dobândite anterior şi însuşirea de noi cunoştinţe, priceperi şi’ deprin¬deri pentru introducerea unor metode, procedee şi tehnici moderne de lucru.
; -‘c1-; Elaborarea, tematicii de instruire. Maistrul va fi ajutat în elabora- rarea tematicii de şeful de atelier sau un specialist din compartimentul tehnic al întreprinderii. în cadrul tematicii se va preciza, pentru fiecare muncitor în parte, obiectivele concrete ale instruirii: operaţii, lucrări, ac-
Etapa a Il-a. Demonstrarea operaţiei. Durata în timp a acestei etape este în funcţie directă cu data operaţiei. în desfăşurarea ei vor fi urmă¬rite următoarele momente:
— maistrul demonstrează execuţia corectă a operaţiei, în condiţii nor¬male de lucru, cu viteza normală a maşinii;
, maistrul reia execuţia operaţiei pe faze, în ritm încetinit, explicînd fiecare fază în parte;
— se insistă asupra fazelor „cheie“;
— se instruieşte clar, complet şi cu răbdare, dar nu mai mult decît este capabil să înţeleagă muncitorul;
— muncitorul repetă cum trebuie executată operaţia, în felul acesta dovedind cit a înţeles şi se continuă pînă ce muncitorul a înţeles complet.
In această etapă accentul va cădea pe demonstrarea practică şi mai puţin pe expunerea verbală. Pentru efectuarea demonstraţiei se poate apela la muncitorii din categoria superioară, cu experienţă, ’ care efectu¬ează operaţia respectivă cu performanţe maxime.
_ Etapa a IlI-a; Execuţia experimentală. Durata acestei etape se va sta¬bili în funcţie de posibilităţile muncitorului. Momentele principale în rea¬lizarea ei sînt: 1 ‘
. — muncitorul execută operaţia fază cu fază, sub supravegherea con¬tinuă a maistrului; * ”
maistrul urmăreşte execuţia corectă a operaţiei în ritm încetinit şi corectează eventualele greşeli;
muncitorul execută operaţia pînă la însuşirea corectă a tuturor ele-mentelor ei;
—■ operaţia se execută de mai multe ori, pînă la însuşirea corectă.
Maistrul, în cadrul acestei etape, va fi atent în special la corectarea deprinderilor anterioare greşite ale muncitorului. în acelaşi timp se va urmări ca muncitorul să fie convins de progresele obţinute prin însuşi¬i ea corectă a executării operaţiei. Se vor încuraja progresele muncitoru¬lui, făcîndu-se, în acelaşi timp, referiri la avantajele pe care le obţine în realizarea normei de muncă şi sporirea salariului. în cazul în care’mun- ■ citorul face greşeli în execuţie, maistrul are obligaţia explicării acestora precum şi a prezentării altor greşeli posibile. în eventualitatea întreru¬perii, din cauze obiective, a parcurgerii celor trei etape, la reluare tre¬buie ca ele .să fie repetate — primele două eventual într-un timp mai scurt. Numai după ce maistrul este convins că muncitorul ştie să execute corect operaţia se va trece la etapa următoare.
Etapa a IV-a; Consolidarea instruirii. Durata etapei este stabilită în funcţie de durata operaţiei şi posibilităţile muncitorului. Desfăşurarea etapei va urmări ca momente principale:
muncitorul execută singur operaţia, pînă la obţinerea unei viteze maxime de lucru;
— maistrul asigură un control permanent, dar pe parcurs intervenţiile sale se vor reduce progresiv;
la atingerea parametrilor de regim normal, maistrul consemnează încheierea instruirii pentru operaţia respectivă şi va trece la instruirea operaţiei următoare.
_ Este necesar a se urmări ca muncitorul sa exerseze permanent opera¬ţia, pînă la atingerea performanţelor normale.

cu muncitorii pentru orice deficienţă de calitate rezultată din încălcarea disciplinei tehnologice.
Muncitorii răspund de calitatea produselor realizate şi au obligaţia să respecte eu stricteţe disciplina tehnologică, să execute operaţiile conform documentaţiei tehnice, să verifice prin autocontrol calitatea acestora şi să remedieze deficienţele constatate, să fie exigenţi faţă de orice abatere de la normele de calitate.
11.3. CALITATEA Şl CRITERII DE CALITATE
Definirea calităţii. Produsele din lemn sînt concepute şi realizate
pentru a satisface anumite funcţii cu un cost de producţie cit mai scăzut. Dar numai satisfacerea unei utilităţi (funcţii) nu-1 poate satisface pe cum¬părător, dacă produsul nu prezintă şi o valoare estetică specifică nevoilor de decoraţie a interiorului, cum este în cazul mobilierului din lemn.
Mobila face parte din categoria bunurilor de larg consum cu folosinţă îndelungată şi satisface nevoile utilitare precise în mobilarea locuinţelor sau a spaţiilor social-administrative, hoteliere etc., în condiţii de confort, folosire economică a spaţiului şi la un cost de producţie cit mai scăzut. Toate aceste însuşiri calitative pe care trebuie să le îndeplinească mobila se realizează în procesul de producţie, calităţi care se vor remarca la con¬sumator, prin folosirea mobilei. Apar deci două noţiuni în producţie şi consum, şi anume: calitatea producţiei şi calitatea produselor. Cele două calităţi nu pot fi separate, una condiţionînd-o pe cealaltă. Calitatea pro¬ducţiei determină calitatea produselor prin folosirea unor tehnologii per- jecţionate, ce vor obţine şi produse cu însuşiri calitative superioare.
Calitatea produselor reprezintă totalitatea proprietăţilor unui produs, măsura în care el satisface necesităţile societăţii, ca rezultat al perfor¬manţelor tehnico-economice şi estetice, al gradului de utilitate şi efici¬enţă economică pe care le asigură.
Una dintre problemele importante ale calităţii este conformitatea din¬tre calitatea realizată în concordanţă cu exigenţele producţiei, calitatea la producător, şi calitatea pusă în evidenţă la beneficiar în cazul mobilei, calitatea la consumator.
Calitatea se prezintă, deci, sub două aspecte distincte: calitatea indus-trială şi calitatea comercială. Se înţelege prin calitate industrială confor-mitatea produsului cu normele tehnice de fabricaţie şi standardele şi se referă la calitatea materialelor, calitatea prelucrărilor, calitatea finisării, a feroneriei etc.
Se înţelege prin calitate comercială satisfacerea nevoilor utilitare, es¬tetice, de confort, nivel de preţ, calitatea finisării, modul de prezentare şi concordanţa cu gustul publicului la un moment dat.
Caracteristici de calitate. Produsele din lemn trebuie să aibă însuşiri numeroase, dar numai unele din ele pot determina la un moment dat ca¬litatea, iar acestea poartă denumirea de caracteristici de calitate. Carac¬teristicile de calitate sînt specifice fiecărui tip de produs şi sînt prevăzute în proiectele întocmite, în standarde, norme interne, în normative etc.
Caracteristicile de calitate comune tuturor produselor de mobila smt: Caracteristici funcţionale, legate nemijlocit de utilizarea unui anumit produs de mobilă cum ar fi: gradul de confort al
sei de mobilă, dimensionarea corecta a şezutului şi spătarului la un scaun
SaUDupă1 caracteristicile funcţionale mobila poate fi unifuneţionaM şi cu funcţionalitate multiplă, cerinţele consumatorilor orientindu-se tot mai mult spre mobila cu caratceristici de calitate multifuncţionala care este mai practică, se încadrează mai economic în spaţiile apartamen e or.
Caracteristici psihosenzoriale sînt acelea care pot fi determina e cu ajutorul simţurilor omeneşti sau al senzaţiilor produse de acestea. In ca¬zul mobilei, ’ caracteristica psihosenzorială cea mai importanta^ este cea estetică Valoarea estetică a mobilei poate satisface intr-o măsură m mică sau mai mare gustul pentru frumos al consumatorului. Valoarea es¬tetică este pusă în evidenţă prin: desenul, textura şt culoarea lemmlv , prin tehnica si executarea finisării, prin dimensiunile şi armonia forme for, prin combinarea diferitelor materiale şi culori, prin calitatea şi aspec tul feroneriei, prin perfecţionarea execuţiei etc. . ,
Caracteristici de disponibilitate, care se referă la ^ proprietăţile produ¬selor pentru o întrebuinţare în orice moment solicitat de beneficiar şi care se pun în evidenţă prin fiabilitate şi mentenabilitate. ^
— Fiabilitatea reprezintă probabilitatea ca un produs sa poata înde plini funcţia pentru care a fost creat pe o perioadă de timp cit mai înde¬lungată. Fiabilitatea produselor de mobilă este determinata de rezistenţ si durata de folosire, fără defecţiuni şi la parametru proiectaţi. Fiabihta tea se referă la rezistenţa îmbinărilor încleiate sau demontabile, fiabili tatea tapiţeriei, fiabilitatea feroneriei, fiabilitatea suprafeţelor finisa e. în cazul mobilei tapiţate fiabilitatea este exprimata de menţinerea in timp a formei, elasticităţii, a gradului de confort iniţial, pe o durata cit mai îndelungată. Fiabilitatea se poate aprecia atit prin comportarea Produse lor în timpul exploatării, cît şi prin determinări de laborator şi încercarea

Principalii indici calitativi în industria de prelucrare a lemnului se referă la două mari grupe: produse semifbriaccite şi finite.
La produsele semifabricate indicii calitativi se referă în mod concret la: dimensiunile semifabricatelor, abaterile dimensionale, sortimentele ca¬litative cu defectele admise, umiditatea de livrare şi întrebuinţare, condi¬ţiile de prezentare şi livrare cît şi altele.
’ Pentru produsele finite din lemn indicii calitativi se referă la propor¬ţia sortimentelor calitative, dimensiunile elementelor componente, dimen¬siunile de gabarit, proprietăţile fizico-mecanice, umiditatea, gradul de fi¬nisare, greutatea, rezistenţa la uzură, tracţiune, încovoiere, durabilitate, comportarea la temperaturi sau intemperii, elasticitate, permeabiditate etc.
La fel şi pentru materiale şi accesorii se stabilesc indici de calitate ce se referă la: dimensiunile, greutăţile, aspectul, finisajul, rezistenţele me¬canice sau fizice, compoziţia chimică, aciditatea, vîscozitatea, conţinutul în cenuşă, în funcţie de diferitele materiale folosite.
De regulă, pentru fiecare produs, prin normativele de producţie (stan¬darde, norme interne, caiete de sarcini) sînt stabiliţi indicii cantitativi şi calitativi minimali, completaţi la rîndul lor prin condiţiile de recepţie şi de circulaţie a produselor ce se evidenţiază prin „marca fabricii“.
11.5. INSTRUMENTE, APARATE Şl DISPOZITIVE DE MĂSURAT FOLOSITE ÎN CONTROLUL DE CALITATE ÎN INDUSTRIA LEMNULUI
în funcţie de faza în care se execută şi de materialul asupra căruia se exercită controlul, se foloseşte o mare diversitate de instrumente, apa¬rate şi dispozitive de măsurat, cu ajutorul cărora se exercită controlul teh¬nic de calitate.
La controlul de calitate al materiei prime şi materialelor se utilizează următoarele instrumente, dispozitive şi aparate (fig. 11.5): metru, riglă metalică, şubler, micrometre, comparatoare, aparate electrice pentru de¬terminarea umidităţii (umidometre) etc.
Pentru verificarea şi recepţionai ea lacurilor, emailurilor, adezivilor etc., se folosesc balanţe de precizie, etuve, exicatoare, vîscozimetre, areo- metre, ionometre, hîrtie sau soluţii de indicatori.
O altă categorie de dispozitive se referă la verificarea preciziei de lu¬cru a maşinilor şi sculelor în cadrul atelierului mecanic, ateliere de as¬cuţit, grupul de reglori, laboratorul de metrologie, cît şi la măsurătorile legate de activitatea atelierului în pregătirea SDV-urilor.
Pentru verificarea unghiurilor la piese sau scule se utilizează dispo¬zitive sub forma raportoarelor cu diviziuni sau raportoarelor optice
(fig- 11.6). _
în vederea efectuării unor măsurători de precizie se folosesc calibre, etaloane pentru diferite grosimi, micrometre şi comparatoare cu cadran de diferite forme si mărimi, cît si dornuri, cale plan-jîaralele etc. (fig. 11.7.).
La verificarea şi reglarea maşinilor, pe lîngă instrumentele şi dispo¬zitivele menţionate se folosesc şi unele aparate de mare precizie cum sînt: optimetrul vertical, maşina de măsurat lungimi, microscopul pentru
măsurat rugozităţile, dispozitive de trasare, cale plan-paralele, calibre de interior-exterior, aparate pentru echilibrare dinamică, balanţe de înaltă precizie etc.
Măsurarea tensiunilor, presiunilor, temperaturilor sau turaţiilor se face cu voltmetre, manometre, termometre, turometre.
în cadrul dispozitivelor de verificare sînt şabloane de interior şi ex¬terior, comparatoare pentru măsurarea ceaprazului la pînze de ferăstrău, diferite dispozitive de tensionat pînze, chei, cleşti, aparate de ceapra- zuit, maşini de rectificat etc.
O altă categorie de dis¬pozitive şi, aparate sînt utilizate pentru verifica¬rea preciziei execuţiei re¬perelor ce se efectuează cu: instrumente de măsu¬rat, instrumente de verifi¬cat (calibre), şabloane.
în producţia de serie, în fabricile de mobilă, sau de alte produse finite din lemn, utilizarea in¬strumentelor ca metrul, rigla, şublerul, microme- trul etc., devine greoaie şi reclamă un mare număr de controlori.
Datorită faptului că piesele, părţile componen¬te (repere simple, repere complexe, subansambluri) se execută în cadrul unor abateri, pentru a permite interschimbabili¬tatea acestora se utilizează verificatoare sau calibre, ceea ce oferă o mare ope¬rativitate. Aceste dispozi-tive de măsură au con¬strucţie fixă, nu sînt pre¬văzute cu scări gradate de citire şi permit evaluarea mărimii cuprinse în ca¬drul abaterilor prescrise de clasele de precizie şi tolerantele admise de cîm-

siunilor exterioare (lungimi, lăţimi, grosimi) partea „T“ corespunde di-mensiunii maxime.
Cele două părţi T şi NT pot fi amplasate pe aceeaşi latura, and sînt numite verificatoare unilaterale, sau laturi opuse — bilaterale /fig. 11.9, a şi b).
Pentru verificarea dimensiunilor exterioare ale cepurilor se folosesc verificatoare potcoavă, iar pentru dimensiuni interioare (scobituri) se fo¬losesc verificatoare de tip tampon. In figura 11.9 se arată şi modul de ve rificare a cepului şi scobiturii cu ajutorul verificatorului potcoava şi res¬pectiv cu verificator tampon plat. . .
în figura 11 10 se prezintă schema de utilizare a verificatoarelor pot coavă si tampon, pentru controlul dimensiunilor exterioare şi interioare la reperele din lemn.
CONTROLUL MATERIILOR PRIME LEMNOASE
In vederea asigurării unor premise optime pentru desfăşurarea pro-cesului de producţie este necesar să se exercite un control riguros in re¬cepţia, depozitarea şi prezentarea celor două grupe de materii prime lem¬noase utilizate, materii prime brute cum ar fi: lemn rotund pentru in¬dustrializare, lemn pentru prelucrarea chimică, lobde, lemn despicat etc, şi materii prime semifabricate obţinute în urma debitării şi prelucram
Condiţiile dimensionale şi calitative, atît cele din grupa materiilor prime brute şi a semifabricatelor superioare sau primare din lemn smţ stabilite de standarde sau norme interne cu indicaţii privind prescripţii de marcare, recepţie, cit şi de depozitare.
Odată cu recepţia cantitativă şi calitativă a materiilor prime este ne¬cesar să se verifice parametrii dimensionali şi dacă acestea se încadrează
în limitele admisibile. „
în tabelul 11.1 se prezintă abaterile admisibile sau supramasurile
.pentru uscarea cherestelei de răşmoase, fag şi stejar.
11,7. CONTROLUL PROPRIETĂŢILOR FIZICE Şl MECANICE
ALE LEMNULUI
Principalele proprietăţi fizice şi mecanice ale lemnului sînt: densita¬tea aparentă, umiditatea, contragerea, umflarea, proprietăţile termice,
acustice si cele electrice. . .
Modul de determinare cit şi indicaţii privind proprietăţile fizice şi me¬canice ale lemnului sînt arătate în subcapitolele 5.4 şi 5.5. _
In producţia curentă se determină în mod obişnuit densitatea apa¬rentă, umiditatea cit şi contragerea şi umflarea. _ _ „
Din constatările practice rezultă că umiditatea lemnului influenţează intens rezistenţa mecanică a lemnului. Există o relaţie direct proporţio¬nală între umiditate şi rezistenţă; cu cit umiditatea este mai mica cu atu rezistenta este mai mare si invers. Scăderile de rezistenţă datorita umidi¬tăţii variază între 15 şi 70%, corespunzînd diferenţei intre lemnul absolut uscat şi lemnul avînd umiditatea de saturare a fibrei.

11.8. CONTROLUL TEHNIC LA PRELUCRAREA PE MAŞINILE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA LEMNULUI
Precizia de lucru a unei maşini se caracterizează prin aceea că există (se realizează) o identitate (corespondenţă) între dimensiunile şi forma pieselor executate şi cele indicate în piesele din desen.
Acest lucru depinde de:
—• grupa factorilor constanţi caracterizaţi prin precizia geometrică a organelor maşinii, precizia uneltelor, dispozitivelor de lucru şi precizia
reglării;
— grupa factorilor variabili: uzura cuţitelor, dispozitivelor de lucru şi organelor maşinii; deformaţiile uneltei şi ale maşinii; mărimea supra- dimensiunilor de prelucrare a pieselor;
— grupa factorilor întâmplători: determinată de neomogenitatea şi valabilitatea calităţii lemnului, deformaţia elastică a sistemului maşi-nă—dispozitiv—unealtă, instabilitatea regimului de prelucrare, erorile de măsurare eto.
Funcţionarea normală a maşinilor-unelte constituie una din condiţiile tehnice care asigură calitatea obiectului prelucrării.
Precizia de lucru a maşinii se face prin executarea unor operaţii de verificare a exactităţii de lucru a ei, respectiv prin operaţii de fixare (reglare) în anumite poziţii a sculelor şi meselor de lucru.
Corespondenţa dintre dimensiunile şi forma pieselor prelucrate pe de o parte şi dimensiunile şi forma pieselor din desen sau a dimensiunilor prevăzute în standarde exprimă precizia de lucru a unei maşini.
Realizarea acestei trăsături se concretizează ţinînd cont de grupele factorilor constanţi, variabili şi întâmplători, cît şi de erorile de măsu¬rare la aflarea preciziei de prelucrare.
Erorile geometrice şi modul de verificare a preciziei gaterelor şi fe- răstraielor panglică la debitarea buştenilor în cherestea se prezintă în tabelul 11.5.

Prin precizia tehnologică se stabileşte exactitatea lucrului efectuat la maşină,
’în legătură cu precizia ,de funcţionare a maşinilor se disting trei .indici de. precizie:
— precizia limită obţinută la o maşină utilată şi reglată normal, cu un regim de lucru ce condiţionează o încărcare minimă;
— precizia normală, realizată în cadrul normelor admisibile de pre¬cizie şi rigiditate geometrică;
— precizia reală, obţinută în condiţiile producţiei de mare serie.
Măsurătorile şi determinările practice făcute au stabilit că precizia
limită este mai mare decît precizia reală, de 2—3 ori.
Operaţia de bază care asigură realizarea parametrilor preşerişi şi de regimurile de lucru o constituie reglarea maşinilor. In practică se utili¬zează trei metode de reglare a maşinilor: metoda statică, metoda prin pre¬lucrarea unor piese de probăi şi metoda combinată.
11.9. CONTROLUL DE CALITATE LA FABRICAREA MOBILEI
Controlul de calitate în ir-o fabrică de mobilă cuprinde următoarele
etape:
Controlul de recepţie al materiilor prime, semifabricatelor materiale¬lor şi materialelor tehnologice sau al subansamblurilor, sosite de ia furni¬zori. Controlul de recepţie respinge materialele necorespunzătoare calita¬tiv, pe baza normelor de calitate standardizate sau stabilite prin con¬tracte. Introducerea unor materiale de proastă calitate are urmări nefa¬vorabile atît asupra calităţii procesului tehnologic cit şi asupra calităţii şi- fiabilităţii produselor finite.
Controlul procesului tehnologic sau controlul pe fluxul de fabricaţie, care se efectuează de controlor în posturi fixe sau în posturi mobile (la mai multe locuri de muncă); controlorii, verificînd calitatea pe operaţii, pot măsura sau compara rezultatele cu limitele admise (compararea di-
«tensiunii efective măsurate cu limitele admise ale toleranţei). în funcţie de calitatea tehnologică se pot trage următoarele concluzii:
— procesul tehnologic decurge normal, se reahzeaza calitatea pre
scrisa rocesui tehnologic nu decurge normal, dar poate fi corectat sau readus la programul normal de desfăşurare (corectarea reglaju ui rna nii^ corectarea^ consumului specific de lac sau adeziv, corectarea regimu-
1U1 tehnologic nu decurge normal şi nu poate fi corectat. Se întrerupe pentru intervenţii şi corectarea tehnologiei, pentru evitarea rebuturilor (piese subdimensionate, defecte de furmruire, defecte de fi; ■
S3r Controlul de recepţie al produselor finite de mobilă se face în confor¬mitate cu prevederile STAS 770/88 „Mobilier din lemn. Condiţii generale de calitate» şi a normelor interne, caietelor de sarcini sau contractelor.
Controlul final reprezintă un supracontrol şi constituie ultima bariera în calea pătrunderii produselor necorespunzătoare în circuitul economic. Controlul final oferă posibilitatea de a verifica competenţa şi exigenţa cu care lucrează controlul interfazic şi să stabilească masuri pentru elim – narea deficienţelor de calitate. _
O cale de introducere a controlului eficient de calitate este aceea a
autocontrolului. ^
Metoda autocontrolului se bazează pe efectuarea controlului la fţecare operaţie de către muncitorul care a executat-o, sau altfel spus flecar muncitor este propriul său controlor de calitate. Pentru ca aceasta metoda să devină cit mai eficientă este necesar ca muncitorul: _ _
să cunoască obiectivele cantitative şi calitative ale opeiaţiei,
— să cunoască obiectivele calităţii produsului, __
— să cunoască importanţa operaţiei pe care o execută în bilanţul
calităţii produsului; . _
să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională.
Controlul în lanţ este o formă evoluată a controlului şi care se poate aplica într-un proces de fabricaţie în bandă. In acest_ caz muncitorul, pe lingă autocontrolul pe care îl execută asupra propriei operaţii efectuam, controlează şi operaţia făcută de muncitorul de la care a primit piese. Totodată operaţia este controlată, la rîndul său, de muncitorul din banda care primeşte piesa sau produsul prelucrat, fiecare operaţie fiind con.ro lată de două ori. Aceasaă metodă de control este, o metoda colectiva şi poate fi aplicată în benzile de montare a mobilei, m liniile de prelucrai e şi cele de finisare.
Controlul de recepţie al materiilor prime şi produselor. Controlul de recepţie se aplică la loturi de produse ca: materii prime materiale, semi-fabricate sau produse finite. Prin lot se înţelege o cantitate determinata, dintr-un produs de acelaşi fel (acelaşi material, aceleaşi caracteristici di mensionale sau constructive) şi care este prezentat la recepţie deodata. Controlul de recepţie se poate efectua:
— în momentul livrării de către producător a materiilor prime sau materialelor (PAL, PFL, cherestea, furnir etc.),

— înaintea intrării produselor de mobilă în depozit, sau prelucrării lor de către beneficiar. Acest control se numeşte controlul de recepţie al produselor finite.
Controlul de recepţie se efectuează în scopul de a face posibilă luarea uneia din următoarele decizii: acceptarea sau respingerea lotului, în func¬ţie de numărul defectelor constatate.
Condiţiile de calitate ale materiilor prime, semifabricatelor şi materia¬lelor pentru fabricarea mobilei sînt reglementate în STAS 770/88 „Mo¬bilier din lemn. Condiţii tehnice generale de calitate”. Fiecare material introdus în fabricaţie trebuie să corespundă condiţiilor de calitate de fabricaţie şi livrare; prevăzute separat pentru fiecare material, standarde în care este înscris şi modul de verificare a calităţii. In tabelul 11.6 sînt înscrise principalele materiale, standardele pentru verificarea calităţii şi condiţiile de calitate prevăzute în STAS 770/88. Pentru a asigura calita¬tea prescrisă a produsului, trebuie să se introducă în fabricaţie materii şi materiale de calitate corespunzătoare, a căror caracteristici trebuie sever controlate.
Controlul de recepţie al principalelor materii prime şi materiale.
Pentru verificarea calităţii plăcilor din aşchii de lemn presate perpendi¬cular pe feţe (PAL) şi pentru plăci fibrolemnoase (PFL) se impun urmă¬toarele reguli: verificarea se face pe loturi (care vor avea identice urmă¬toarele caracteristici: specia lemnului aşchiilor sau fibrelor, liantul folo-
sit, stiuctura plăcii, calitatea, formatul şi grosimea); mărimea unui lot este de minimum 500 de plăci şi de maximum. 5000 plăci.
Numărul de probe pentru verificarea calităţii şi regulile de acceptare şi respingere a lotului se vor face conform condiţiilor din tabelul 11 7
Verificarea dimensiunilor plăcilor din lotul de probă se va face astfel:
—- lungimea şi lăţimea se măsoară cu precizie de 1 mm, iar grosimea cu precizie de 0,1 mm. Abaterile la grosime pentru PAL si PFL trebuie să se încadreze în toleranţa de 0,6 mrn (+0,3 mm). *
. Loturile recepţionate sînt însoţite de certificatul de calitate, care cu¬prinde obligatoriu următoarele: fabrica producătoare, numărul, grosimea şi formatul plăcii, calitatea, structura, caracteristici fizice şi mecanice ob¬ţinute la încercare, conform STAS.
Exemple de recepţie a loturilor de PAL şi PFL şi decizia de admitere ■sau respingere. Trebuie recepţionat un lot de plăci de PAL de 3000 bu¬căţi. Se stabileşte mărimea lotului de control. Conform tabelului 10 2 mă¬rimea lotului este de 50 buc. (între 1 301 … 3 200). Plăcile de PAL trebuie sa corespundă ‘clasei de calitate A. Se verifică cele 50 bucăţi din lot bu¬cată cu bucată. Se confirmă calitatea, prin pumăr de defecte, ale plăci¬lor, cu prescripţiile şi defectele admise pentru clasa A după STAS 6438 /86 (pentru PAL) şi 6986-80 (pentru PFL).
In urma verificării făcute la cele 50 plăci se pot lua următoarele trei decizii: ”
admiterea întregului lot dacă numărul de placi necorespunzătoare a fost de maximum 3;
■ respingerea întregului lot dacă numărul plăcilor necorespunză¬toare a fost de minimum 10;
luai ea unui nou lot pentru verificare, în cazul în care numărul plă¬cilor necorespunzătoare a fost cuprins între 4 şi 9 plăci.
In cazul în care se extrage un nou lot, mărimea acestuia va fi de 100 placi. Se verifică cele _100 plăci, după aceeaşi metodă şi cu aceleaşi exi¬genţe. Numărul de plăci necorespunzătoare din primul lot se însumează cu numărul plăcilor necorespunzătoare din lotul al doilea si se ia decizia de acceptare sau respingere; ’
– se acceptă lotul, dacă numărul total al plăcilor necorespunzătoare este de maximum 9;
— se respinge lotul, dacă numărul aceloraşi plăci este de minimum 10.
Controlul procesului tehnologic. Calitatea produselor de mobilă se realizează m producţie, pe fluxul tehnologic, la fiecare loc de muncă. Fiecare muncitor la locul său de muncă îşi poate aduce contribuţia la rea¬lizarea calităţii produselor prin realizarea calităţii operaţiei pe care o realizează. ‘ ‘ 1
Pentiu respectarea condiţiilor de calitate la fiecare loc de muncă, fie- Cfre ™y+n-Cit0r trebuie să cunoască: ce se urmăreşte din punct de vedere a calităţii, ce se_ controlează, cu ce se controlează şi mărimea abaterii de ia calitate prescrisă în documentaţia tehnologică.
In tabelul 11.8 se prezintă planul de control pentru principalele ope¬raţii de prelucrare, începînd cu uscarea cherestelei si încheind cu contro¬lul de recepţie al mobilei.
Controlul de recepţie al mobilei. Verificarea calităţii produselor de mobila se face prm verificarea bucată cu bucată sau verificări individuale
(ăontrol 100%) aplicate produselor la controlul final, fiind controlat fie¬care produs dacă corespunde condiţiilor generale de calitate prescrise.
Conform STAS 770/88, la produse de mobilă se fac verificări indivi¬duale înscrise în tabelul 11.9.
Verificările de lot se fac prin sondaj, asupra unor eşantioane (produse) din lotul de produse fabricate.
Verificarea de lot la fabricile de mobilă se aplică pentru produsele fabricate în serie mare, cum sînt: scaunele curbate, scaunele tîmplăreşti, tapiţerii pentru mobilă, sau părţi componente de mobilă.
In cazul verificării de lot, se vor face aceleaşi verificări ca şi în cazul verificărilor bucată cu bucată, folosind aceleaşi metode de verificare, ară¬tate mai înainte.
Verificarea de lot se face prin stabilirea numărului de produse pentru control, mărimea eşantionului n, mărime care este în funcţie de mărimea lotului de produse ce trebuiesc verificate. Mărimea eşantionului .pentru verificare se prezintă în tabelul 11.10. în funcţie de numărul de piese cu defecte se decide admiterea, respingerea sau verificarea unui nou eşan¬tion pentru a decide admiterea sau respingerea întregului lot de pro¬duse fabricat.
Tabelul 11.10

In cazul în care la primul control se găsesc un număr mai mare de produse cu defecte decît cel admis, lotul se respinge, iar în cazul în care numărul de defecte se găseşte între numărul care admite lotul şi cel care respinge, se hotăreşte extragerea unui nou eşantion egal ca mărime cu primul şi care este, de asemenea, controlat bucată cu bucată. Dacă şi în eşantionul suplimentar se găsesc produse cu defecte, în funcţie de numă¬rul acestora se hotăreşte definitiv admiterea sau respingerea lotului (după metoda prezentată la recepţia plăcilor din PAL şi PFL)).
După verificarea produselor bucată cu buctă sau prin verificarea pe lot, pentru produsele care întrunesc condiţiile de calitate prescrise, se emit următoarele documente: buletinul de control şi certificatul de cali¬tate.
Buletinul de control se aplică prin etichetare sau ştampilare, pe una din părţile ascunse dar accesibilă, în poziţia normală de folosire a mobi¬lei, în care se înscriu următoarele specificaţii: marca fabricii, produsul şi tipul, data fabricaţiei, numărul sau simbolul, preţul de vînzare cu amă¬nuntul, numărul normei interne sau a standardului. Buletinul de control poartă semnătura controlorului de calitate care a verificat produsul. Docu¬mentul se completează cu cîteva instrucţiuni de folosire a mobilei cum ar fi: condiţii de păstrare, de exploatare, modul de întreţinere.
Certificatul de calitate reprezintă atestarea legală a îndeplinirii con¬diţiilor de calitate. In certificatul de calitate este înscrisă perioada de uti¬lizare garantată, reprezentînd perioada în care produsul poate fi exploa¬tat fără defectare sau cu defectare şi reparare de către producător prin atelierul de întreţinere şi reparaţii „service“.
Certificatul de calitate este semnat de conducătorul unităţii şi de şeful compartimentului CTC din întreprindere.
Pentru produsele care se livrează demontabil şi se montează de către beneficiar, produsul va fi însoţit de o schemă de montare, din care să rezulte: părţile componente, feroneria folosită si modul de asamblare (fig. 11.13).

12